Prilejuri de în-omenire

Lumea din Aferim! este o lume normală, conformistă. Cugetul îi este așa – cum se spune – de când lumea. Constandin, un tată fost pandur (acum zapciu) își strunește odrasla (Ioniță) – un băietan căruia abia i-a mijit mustața – să „răzbească” în viață. Să se „conformeze”. L-a băgat la dorobanți și se fălește cu asta ori de câte ori se ivește prilejul. I se pare că băiatul e „cam muieratec, crescut de mă-sa-n dezmierdări” și „n-are ochi de cumătru”. De-aceea, la hanul unde trage și Lică Sămădăul (după cum îl vestește cineva pe hangiu), îl dă la o țigancă (o „celetnică”) să i-l facă bărbat. Că, zice el, „de pupat, de sărutat, popa nu ne dă păcat”. Adică nu se pune. Și-apoi, vorba ceea: „Să ne veselim cît ne umblă moara, că destul ne vom pocăi la bătrînețe.” Un preot de la han i se face părtaș, când este întrebat. („ – Așa e, sfinția ta?„ „ – Da.”) Filosofia de viață a zapciului („deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune”) se rezumă la oftatul pe care-l află într-un vechi cântec bătrânesc pe care, cu patos, îl fredonează:

În zadar venim în lume,

în zadar trăim pă lume,

În zadar ne străduim,

în zadar ne chipuim

Să dobândim toate-n lume,

Cînd nimic luăm din lume.

Toate vin, toate să duc,

Toate trec într-un minut.

Seara târziu, la hanul din Aferim!, într-o încăpere în care mișună greierii și șobolanii, toți mușterii dorm sau se pregătesc de culcare. Și undeva, într-un colț, o siluetă bărbătească în haine cernite, petrece în rugăciune. Își spune, în picioare, pravila de rugăciune. Este poate, singurul gest nefiresc (fără nicio nuanță moralizatoare) – din secvența sus-pomenită și chiar din întregul film. Așa cum, la fel de nefirească, pare și milostenia lui Ioniță față de fugarul rob țigan Carfin, pe care și-ar dori să-l vadă liber, iar nu dus spre (nedreaptă) judecată. La final, tată-l își dojenește fiul pentru excesul de compasiune: „Dă-l dracu, că nu e frate-tău. E doar un țigan. Un rob.” (Aproape două secole mai târziu, în Bucureștiul începutului de veac XXI pe care părintele Aferim!-ului – regizorul Radu Jude – îl surprinde în scurt-metrajul O umbră de nor, termenul de „milostenie” avea să fie înlocuit prin „donație”. Deh, chestie de corectitudine politică.) Dar nefirescul ce se opune unei lumi întemeiate pe strâmbătate e deja un semn de firesc, de venire în fire, de non-conformism și ieșire din normă. 

Și rugăciunea în taină a monahului (pe care, datorită discreției, nu-l bagă înseamă nici celelalte personaje din scena de la han, nici majoritatea spectatorilor) și gândul de milostenie al lui Ioniță și chiar al lui Constandin (care încasează câteva scaltoace de la aprigul boier, atunci când încearcă să-l apere pe robul țigan de cumplita judecată pe care boierul i-o pregătește acestuia) țin de o anume „perspectivă inversă” asupra vieții. Sunt două din formele de rezistență, de com-pătimire (chiar dacă nu până la sânge), de neîntovărășire cu înșelătoarea „înțelepciune a lumii”, două prilejuri de în-omenire. (Așa cum va fi fiind și cruciulița – simplu element de decor, demonetizat prin abuzivă folosire, sau prilej de metanoie? – care, pe tot parcursul poveștii, atârnă de oglinda retrovizoare a taximetristului din Dimineața – un mediu-metraj regizat de același Radu Jude. Așa cum vor fi fiind și crucile de piatră ce se zăresc pe dealurile din Aferim!.)