Pe 1 iulie 1951 se năștea Dragoș Pâslaru, cel care – înainte
de a fi un activ susținător al libertății printr-o serie de acțiuni civice în
1989-1990, iar apoi un căutător al isihiei în câteva mănăstiri și schituri din
vârf de munte – avea să fie un remarcabil actor de teatru și film. Memoria
afectivă (fără ajutorul imdb-ului sau al altor site-uri cu informații
biografice) reține: Frații Karamazov, Cum
vă place, ...au pus cătușe florilor (din teatru), Patima fără sfârșit, Ciuta, Trandafirul și coroana, Don Carlos,
Domnișoara Christina (teatru TV), O
lacrimă de fată, Angela merge mai departe, Concurs, Secvențe, Ochi de urs, Întoarcerea
din iad, Singur de cart, Pruncul, petrolul și ardelenii, Să mori rănit din
dragoste de viață, Umbrele soarelui, Drumeț în calea lupilor, Șobolanii roșii, Balanța,
O vară de neuitat, Femeia în roșu, Fii cu ochii pe fericire (film).
 |
| Dragoș Pâslaru în Fii cu ochii pe fericire (foto: Dinu Lazăr) |
Întâlnirea mea cu actorul Dragoș Pâslaru în 1993, în holul
UVT (Universitatea de Vest din Timișoara), a fost una providențială. Știu, „providențial”
este deja clasat în rândul termenilor demonetizați. Pentru mine însă, prilejul
de a-i fi în preajmă – o dată, de două ori, de nenumărate ori în cei 21 de ani
de când l-am cunoscut personal – avea să se transforme (încă de la prima
întâlnire) în lungi conversații (unele chiar în contradictoriu) cu bătaie lungă. Miza nu era un
film sau altul, o carte sau alta, o muzică sau alta, ci felul în care un film,
o carte sau o muzică îți strecoară în suflet dorul după desăvârșire. Sau,
într-un limbaj tarkovskian, o anume nostalgie
(care nu trebuie confundată cu melancolia). Așa stând lucrurile, am discutat pe
larg despre filmele lui Andrei Tarkovski, Tenghiz Abulzdze, Serghei Paradjanov,
Andrei Koncealovski, Nikita Mihalkov, dar și despre filme de Akira Kurosawa,
Kenji Mizoguchi, Federico Fellini, Ingmar Bergman, Luis Bunuel, Jiri Menzel,
Milos Forman, Emir Kusturica, Kristof Zanussi, Andrei Wajda, Robert Bresson, Francis
Ford Coppolla, Sydney Pollack, Victor Iliu, Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Iulian
Mihu, Manole Marcus, Dan Pița, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos,
Iosif Demian, Dinu Tănase, Nicolae Mărgineanu, Cristian Mungiu, Cristi Puiu,
Hanno Hoefer, Constantin Popescu jr., Călin Netzer, Radu Jude. Mai recent, despre 4 luni, 3 săptămâni și zile, Zapping, După dealuri, O umbră de nor, Leviatan,
Ida, Somn de iarnă. Despre
cărțile lui Dostoievski, Gogol, Pavel Florenski, Alexander Soljenițîn sau
Cinghiz Aitmatov. Despre poezia lui Ioan Alexandru și – mai ales – despre Nicolae
Steinhardt. Despre importanța de a rămâne în „starea de grație”, de a nu te
metamorfoza sinucigaș (asemenea Învățătorului din Călăuza) în Mistreț. Despre, în fine, semnificația replicii din
finalul Căinței (de Tenghiz
Abuladze): „Ce drum e acela dacă nu duce la biserică?” și despre asumarea
opțiunii noastre atunci când ne încumetăm să-i dăm un răspuns.
 |
| Dragoș Pâslaru în Ochi de urs |
Am discutat despre toate acestea și despre încă altele cu
cel care a fost, pe rând, actorul Dragoș Pâslaru, fratele Vasile, monahul
Valerian și – acum – ieromonahul Valerian. Și cred că – din cer, de undeva – ne-au
vegheat îndreptările cineastului nepereche Andrei Tarkovski, cel care a înțeles
– mai bine ca oricine altcineva – să aducă icoana pe ecran. Însă nu plasticizant
și din rațiuni decorative, artizanale, ci revelatoriu, transfigurator. (Chiar
dacă pentru majoritatea privitorilor filmelor sale recuzita folosită nu mai are
nicio relevanță în babilonia vremurilor de acum, iar un film ca Andrei Rubliov e doar un film istoric
despre „un ev întunecat”, Solaris și Călăuza sunt doar niște – mai mult sau
mai puțin plictisitoare – povești S.F. ș.a.m.d.) Ce anume am deslușit din toate
convorbirile noastre? Nevoia de a înțelege cum se cuvine întrebarea (desigur,
retorică) din ultima secvență a sus-pomenitului film de Abuladze. Nevoia de a deosebi
ceea ce este esențial (și, cu adevărat, dătător de viață) de ceea ce e doar
înșelare (și destrămare). În fine, lucrul cel mai greu de înțeles și deslușit,
cel mai anevoios (dar nu cu neputință) de pus în practică: starea de împreună-rugăciune,
devenirea întru ființă, înomenirea prin firescul raportării la cele văzute și
nevăzute. Pe scurt: îmbisericirea minții, într-o vreme a cernerii, a schimbărilor
radicale de paradigme, a tuturor libertăților și drepturilor omenești posibile
și imposibile. Adică punerea pe cale și venirea în fire. De aceea și spun că întâlnirea
noastră a fost providențială.
 |
| Cu Pr Valerian de ziua hirotonirii sale (stânga foto: Ionuț Trandafirescu) |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu