Lucian Mircu m-a lovit la lingurică postând această poză.
Între 1993-1995 vizitam de câteva ori pe săptămână locul cu pricina (cinema
Studio). Pe atunci, unii mai isteți, au priceput că nava se scufundă. Tot pe
atunci au început să se închidă, unul după altul, cinematografele din
Timișoara. Primele au decedat chiar înainte de 1990 - Muncitoresc Fratelia,
Muncitoresc Freidorf. Apoi Steaua Roșie-Mehala, Constructorul, Victoria,
Melodia, Arta, Parc, Unirea, Dacia, Capitol, Studio. Inclusiv grădinile de vară
(Fratelia, Melodia, Arta, Parc, Capitol). A mai rămas - pentru cât timp? - doar
cinema Timiș. Pe atunci (cu acordul șefului Direcției de Difuzare a Filmului
TM) m-am încăpățînat să scot din depozitul interjudețean de pe strada frumos
numită Cântului filme din alte vremuri sau nu foarte vechi, dar fără priză la
mase. Așa s-a născut proiectul Cinemateca Studio, unde am adus (și prezentat în
media) ... altfel de filme vreme de trei ani. O dată sau de mai multe ori pe
săptămână. Dacă în anul 2015 mai vrea Timișoara cinematecă, adică un loc unde
să fie proiectate - cu o politică culturală, nu aleatoriu - filme din lumea
mare și nu doar din SUA, nu doar color și „de acțiune” sau mai știu eu de care
„gen”? Întrebarea e, cred, alta. Când a vrut Timișoara, cu adevărat, o
cinematecă, unde să se proiecteze deci și (sau mai ales) filme experimentale,
nu doar „cu succes garantat”? Au vrut doar câțiva care, într-un anumit context,
au izbutit să mai strecoare, pe ici - pe colo, câte un film de cinematecă. Nota
bene: împotriva ... Timișoarei și împotriva personalului din cinematografele cu
pricina, ai căror angajați asistau fără dureri de cap la scufundarea
„Titanicului”. Deh, era perioada de tranziție. Acum am depășit-o. Suntem deja
americanizați cu totul. Nu mai avem gărgăuni pentru altfel de filme. Tot ceea
ce Timișoara și toată țara și toate țările au vrut se găsește acum la mall.
„Titanicul” a renăscut. Poartă țoale Dolby și ochelari 3D, e prevăzut cu pop
corn și băuturi carbogazoase de o binecunoscută firmă ce ține să precizeze că
aromele ei sunt sută-n sută naturale. Cine să mai vrea, în aceste condiții
(când acasă lumea zapează-n sus și-n jos pe 300 de canale și se dă pe net)
altfel de filme? Nu neapărat ne-americane, dar nici măcar filme americane (de
ieri și de alaltăieri, nu numai de azi) ce solicită imaginația și sinapsele
spectatorului) nu sunt cuprinse în repertoriul mallurilor. Nu le găsești în
sălile lor nici să te dai peste cap! Deci cred în continuare că Timișoara NU
vrea cinematecă și - cu câteva excepții (prea puține, în raport cu zecile și
sutele de mii care o populează) - nici nu cred că știe prea bine ce presupune o
cinematecă. Pentru că majoritatea covârșitoare știe deja cum stă treaba cu
filmul. Cinema-ul e robul poftelor și mofturilor spectatorului de azi care
zappează și „cinevorează” fără să gândească măcar o clipă că poate lucrurile
stau exact invers: că el, Cinema-ul, e de fapt stăpânul nostru, iar noi suntem
chemați să-i slujim. Prin atenția cu care ne învrednicim să-i deslușim
sensurile și frumusețea și adevărul - atunci când acestea n-au fost în
totalitate înlocuite de scheme, clișee și E-uri, cât mai multe E-uri. Rămâne de
văzut dacă acele puține excepții (Lucian Mircu, Betty Varga, Nicoleta Ciocov, dl. prof. Lucian Ionică
și alții) se coagulează cu factorii de decizie ca să iasă și în Timișoara ceva
măcar ca-n Iași, Cluj, Tg Mureș. Nu sporadic și accidental, ci printr-o lucrare
coerentă, susținută, regulată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu