Trecătoarele iubiri

Nu am fost niciodată fan Malvina Urșianu. Întotdeauna filmele ei (Gioconda fără surâs, Serata, Lăpușneanu, Liniștea din adâncuri, Pe malul stâng al Dunării albastre, Figuranții, Ce lume veselă) mi s-au părut excesiv de statice, teatrale și prea puțin sugestive. Știam că – pe la mijlocul anilor 50 – avusese probleme cu Securitatea, că primise interdicție să facă film până în 1965 (după scandalul cu Bijuterii de familie), iar acum – privind retrospectiv către filmografia ei – spun, o dată mai mult, același lucru: cinema-ul practicat de ea îmi pare crispat,  puternic marcat de frică. De frica de a nu-i (mai) supăra – prin formă și conținut – pe cei care îi puseseră opreliști. Asta în cazul că nu e vorba de o (evidentă) lipsă de talent, de viziune regizorală (ce presupune, între altele, adaptarea dialogurilor și a celorlalte personaje dramatice la necesitatea poveștii, de a găsi o soluție filmică la ceea ce vrei să povestești ș.a.m.d.).

Am văzut (în întregime) Trecătoarele iubiri (1974) la 41 de ani de la premieră, în chiar ziua când regizoarea a fost înmormântată – Dumnezeu s-o odihnească! Aici, personajul lui George Motoi se întoarce din Germania, unde a emigrat și s-a căsătorit, ca să rămână până la moarte pe plaiurile natale. Iar moartea (suferea de cancer pulmonar) nu avea să se lase mult așteptată – câteva luni, un an, poate doi. (Și, într-o astfel de situație, nu doar moartea, ci și Securitatea, pentru că – nu-i așa? –„fiul risipitor” s-ar putea să fie spion, dar despre asta nicio vorbă în film.) Câteva cadre cu iz exotic (directori de imagine: Gheorghe Fischer, Alexandru Întorsureanu) și partitura muzicală de excepție (compozitor: Tiberiu Olah, ft. Gheorghe Zamfir la nai, Aurelian Octav Popa la clarinet) nu salvează filmul de la un teatralism deșănțat. Și nici actorii (George Motoi, Silvia Popovici, Gina Patrichi, Mihai Pălădescu, Emilia Dobrin, Dorel Vișan) – altminteri simpatici, fotogenici și dragi din alte producții mai mult sau mai puțin teatrale. Degeaba. Nici o urmă de expresivitate în această poveste exterioară, artificială, despre „partea nevăzută care decide totul”. Cu ani în urmă, un Mircea Săucan (în Meandre) se descurca infinit mai bine să deseneze elegii și geometrii poetice pe teme asemănătoare (condiția arhitectului, iluziile pierdute ale vieții, resemnarea, victimele arivismului) într-un  decor asemănător (Gara de Nord, litoralul, Bucureștiul, serate dansante etc.).  

Poate că pretențiile mele sunt exagerate. Poate că unii se mulțumesc să revadă aceste chipuri de actori, să-i audă cum își declamă iubirea de moșie sau – ca-n telenovele – iubirile risipite și se mulțumesc cu atât. Eu însă nu pot uita că în același an, 1974, Tarkovski filma Oglinda, iar în România se filmau câteva din filmele românești ce aveau să aducă un nou limbaj și noi forme de expresie: Mere roșii, Filip cel bun, Ilustrate cu flori de câmp, Cursa. E drept, față de marea masă de peliculă plină de lozinci și de stereotipie, Trecătoarele iubiri e de preferat. Raportat la mostrele de cinema viu, inteligent și cu nerv de dinainte de 1990 (Iliu. Mihu, Marcus, Ciulei, Pintilie, Săucan, Pița, Veroiu, Daneliuc, Tatos, Tănase, Demian, Mărgineanu), filmul Malvinei Urșianu e inexistent.