marți, 2 august 2011

Zona


De la Iisus Hristos zicere: „Tot ceea ce veţi cere cu credinţă veţi primi.” Nota bene: cu credinţă. Călăuza lui Tarkovski, un fel de „nebun întru Hristos”, duce curioşii (ori nevoiaşii) înspre „zona” în care – se spune – se împlinesc toate cele cerute, în taină, cu credinţă. Cu dreaptă (lucrătoare, ziditoare, restauratoare) credinţă.
Călăuza este (şi) un fel de reeditare a poveştii din Solaris, realizat de regizor cu vreo şapte ani în urmă. Nu este vorba de nimic misticoid în apologurile tarkovskiene. Minunea (miracolul) nu exclude şi nu anulează aportul raţiunii – dimpotrivă. Atâta doar că raţiunea trebuie să fie îmbisericită (iar nu autosuficientă). Minunea se petrece doar dacă omul îşi curăţeşte în prealabil inima, ochiul, simţurile, ca să o poată recunoaşte. În plus, ni se spune că „totul depinde de noi, nu de Zonă”.  Minunea, aşadar, este o „împreună lucrare”, o „co-laborare”. La fel ca Rugăciunea. Dar cum să înţeleagă asta Profesorul şi Scriitorul, care pătrund în „zonă” cu „gânduri necurate”? Unul vine din dorinţa de a o arunca în aer (la fel cum ştiinţa modernă este predispusă la eradicarea oricărei forme de transcendent, de mister, „ce nu poate aduce fericire nimănui”), altul din plictiseală, dintr-o curiozitate vicleană, înecată în trufie luciferică. Niciunul din ei nu trece „pragul” din „ultima cameră”. Niciunul nu este pregătit să se mărturisească. Fiecare este gata oricând să-l „spovedească” (blameze, clevetească, anuleze) pe celălalt. Amândoi îl dispreţuiesc pe cel care, altruist, le oferă şansa de a ajunge la „făptura cea nouă”. La întoarcerea din „zonă”, Profesorul şi Scriitorul rămân în picioare, la un bar, cu câte o votcă în faţă. Nu spun nimic. Cu ochii goi privesc înspre a treia „persoană” a „treimii”, care se reîntoarce acasă, împreună cu femeia sa, cu fetiţa lor invalidă (o „pedeapsă a Zonei”, zice unul din ei) şi cu un câine pe care l-a întâlnit în „zonă”.
Călăuza lui Tarkovski este, poate, cel mai frumos poem-apolog (apofatic, încifrat, subtil) dedicat Bisericii şi (aparent) apusei civilizaţii liturgice. Căinţa lui Abuladze, realizat cinci ani mai târziu, îşi dezvăluie (însă pe şleau, explicit) mesajul şi „codul” secret: „Ce drum e acela care nu duce la Biserică?” Şi unul, şi celălalt sunt filme-icoană prin aceea că trimit privitorul (atent şi treaz, care şi-a pregătit, în prealabil, antenele potrivite de recepţie) nu atât la un alt film, ori la cinema în general, cât la Biserică.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu