Slavă!

Green City este amplasat puţin mai la miazăzi de comuna Jilava – actualul sediu al ANF (Arhiva Naţională de Filme), cândva locul unde se afla una din cele mai înspăimântătoare închisori din România. Cu 50-60 de ani în urmă în astfel de temniţe se căleau (se lămureau) spirite precum cele ale lui Nicolae Steinhardt, Constantin Noica sau Nicolae Mărgineanu (psihologul). Unii, pe aceeaşi lungime de undă cu Alexandr Soljeniţân, ajungeau să spună: „Binecuvântată fii, închisoare!” Alţii rămâneau (cel puţin) la fel de acri, de orbi şi de indiferenţi (faţă de frumuseţea nevăzută a lumii) chiar şi atunci când se mutau dintr-o închisoare mai mică (Jilava, Gherla, Sighet etc.) într-una mai mare (întreaga ţară şi, în general, întreg blocul sovietic).

Azi, în împrejurimile pădurii de la Jilava se construieşte un elegant cartier de vile semidetached, cu hipermarket, grădiniţă, restaurant, sală de sport, spaţii de joacă pentru copii etc. Departe de mulţimea dezlănţuită (the madding crowd), de zgomotul şi furia Bucureştilor, Green City este o oază pe care am poposit şi noi, răspunzând chemării celor care aveau să ne fie excelenţi amfitrioni: Nae Lili, Diana.   

***    

Găsesc pe un site care se numeşte „Orthodox Christian Faith” un citat din Iaroslav Pelikan: „Dacă Hristos a înviat, nimic altceva nu mai contează. Dacă Hristos n-a înviat, nimic altceva numai contează.” Câteva încercări prin care tocmai am trecut (datorită unei insuficiente agerimi a gândului) mă îndeamnă să spun aşa: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” De fapt – nu se poate să fie altfel! – toate au un sens şi o cauză. Nu e loc şi vreme de ezitări, de poticneli. Un gând aiurea, o vorbă la nimereală, o faptă necugetată, indiferenţa de o clipă sau de mai multe atrag după sine noianul de provocări, de-a dreapta sau de-a stânga, care sunt trepte spre lămurire, până la urmă. Iar lămurirea înseamnă bucurie şi fericire. De nepus în cuvinte, mai ales atunci când omul nu mai vrea să ştie nimic despre rădăcinile vorbelor sale scrise ori nescrise. Pentru că bucuria, care este comuniune (ce detestat este acest cuvânt în vremurile noastre individualiste), iar nu petrecere egoistă cu sinele absolutizat la rang de zeu suprem, nu se poate „traduce”, „explica”, „implementa” în sufletul altuia. O ai, într-o măsură mai mare sau mai mică. Sau nu o ai şi trăieşti sub semnul unui presupus „belstem”. Aşa să fie oare? Poţi alege, ca om, dacă eşti „blestemat” sau „binecuvântat”? Răspunsul (un posibil răspuns, mai sunt poate şi altele) îl oferă tot Tarkovski, (şi) în Călăuza. Călăuza, cel care nu s-a sfiit să arunce mărgăritare pe porci dar nici să apere cu îndârjire Zona cea făcătoare de minuni (în funcţie de adecvata raportare a omului la ea), a ales: „Eu mă mulţumesc cu ceea ce am.” La fel şi vanitosul Scriitor: „Pentru ce să mă umilesc, să mă rog? Mai bine mă alcoolizez în căsuţa mea împuţită.”

P.S. Apropo de porci (real swine). Astăzi, Biserica prăznuieşte pe Sfinţii şapte Mucenici Macabei şi pe maica lor, Solomoni. Cei şapte copii au pierit, unul după altul, sub ochii maicii lor pentru refuzul de a se spurca – ea şi fiii ei – mâncând carne de porc (pe atunci socotit „animal necurat”), la îndemnul cuceritorilor străini. La urmă, aceştia au ucis-o şi pe ea, tăind-o în bucăţi.