15 aprilie 2012
Am ajuns, pentru câteva ceasuri, în Palestina: la biserica Naşterii Domnului şi la două mănăstiri: Sf. Sava şi Sf. Teodosie. În fiecare din aceste locuri (ce au în comun o arhitectură masivă din piatră), pe lângă obişnuitele reprezentări apăsat romantic-realiste, am întâlnit – pe ici, pe colo – câteva icoane pe lemn sau chiar fresce purtând marca plasticii bizantine: hieratism, sobrietate, expresivitate ce vin parcă din altă lume.
Splendoarea acestora din urmă – atunci când nu eşti dependent de estetica barocului, de imagini ca de basm – te lasă mut de umire, te umple de încântare. O astfel de icoană care m-a umplut de admiraţie a fost seducătorul Deisis de la mănăstirea Sf. Sava. Mediul însă (pereţii bisericii) purta semne evidente ale picturii academic-romantice de tip Da Vinci. Disonanţa cu reprezentările bizantine presărate pe altar, pe câţiva pereţi, nu a fost sesizată de nimeni. Mă întreb dacă monahii sau mirenii ortodocşi din vechime (din a doua jumătate a primului mileniu) au rezistat iconoclasmului în numele reprezentărilor figurative - explicite, „cărnoase”, „umaniste”, baroce – legitimate de Renaştere sau Iluminism. Dacă s-a întâmplat astfel (dar e puţin probabil să fi fost aşa), nu s-a meritat osteneala. Sf. Ioan Damaschinul făcea neşovăitor distincţia între diferitele moduri de reprezentare a văzutului sau nevăzutului. Tot el spunea: „Arată-mi icoanele la care te închini, ca să-ţi spun ce credinţă ai.”
Vizitatorilor de parte femeiască nu li s-a îngăduit intrarea în incinta mănăstirii Sf. Sava (aşa e rânduiala) şi au admirat doar peisajul arid (şi pitoresc) din preajmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu