Cinema de lux

Săli de cinema de lux se mai gasesc. Repertorii de lux cu filme de lux (filme de autor) în care să desluşeşti personalitatea celui care le-a facut (iar nu – aşa cum spune Robert Altman în al său The Player – vedetele, suspansul, umorul, violenţa, emoţia, speranţa, nuditatea, sexul, happy end, mai ales happy end), mai greu. De peste zece ani, în astfel de săli construite în mall-urile din România, se poate urmări, aproape invariabil, acelaşi tip de filme. Care, la o privire atentă, par unul şi acelaşi monoton film, jucat de alţi actori, cu alte scene, alte decoruri etc. Care şi ele par, la rândul lor, unul şi acelasi actor ce rosteşte una şi aceeaşi gamă, într-o una şi aceeaşi scenă. Gulagurile şi sateliţii lor – în care au făcut filme Tarkovski, Abuladze, Paradjanov, Wajda, Zanussi, Menzel, Forman, Săucan, Pintilie, Piţa, Veroiu, Tatos, Daneliuc şi alţii – n-au reuşit să formeze „omul nou”. Holywoodul de azi (cel puţin produsele de tip cine-pulp fiction, care ajung pe ecranele din România), da. El se numeşte cinevorator, pentru că – scrie Lucian Mircu în Prefaţa de la Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc – „cinefilul e pe cale de dispariţie”, iar „locul său pe scara involuţiei e luat de o specie nouă, mutantă: cinevoratorul” al cărui semn de recunoaştere e „hămeseala cu care înfulecă, fără discernământ, orice film i-ar ieşi în cale”. Însă de „dinăuntru” (cu ochii cinevoratorului) nu se vede aşa. E nevoie de puţină  dezintoxicare – ca şi în cazul dezrobirii de fast food – ca să te prinzi...