miercuri, 10 aprilie 2013

Un prieten pur şi simplu: Dan Voinea


„Armata te face om” este o – azi, vetustă – vorbă din popor. Armata, în ţara noastră, nu mai e obligatorie. Dar acolo, într-o unitate militară din Caransebeş, aveam să-mi întâlnesc cel mai longeviv prieten (de până acum). Tocmai venise în batalionul unde fusesem repartizat, de la o cazarmă foarte aproape de Timişoara, unde a făcut perioada de instrucţie. Purta pe creştet o şuviţă lungă, gen Michael Jackson şi îl ameninţam că o să i-o tai cu foarfeca în somn. L-am iertat până la urmă şi l-a prins „marea lovituţie” din decembrie 1989 cu podoaba capilară neatinsă. L-am cunoscut într-o seară când eram de planton în companie. A percutat (singurul, în toată acea turmă de trupeţi) la numele unui compozitor român de muzică de film al cărei sound inconfundabil (pop, jazz, experimental, electronic, simfonic etc.) mă atrăgea ca un magnet: Adrian Enescu. El, acel muzician, a fost – fără să ştie – liantul prieteniei noastre.

Dan Voinea
De câţiva ani, Dan Voinea este alături de mine în multe proiecte editoriale, desenând şi făptuind grafica unor volume pe care le-am tradus în româneşte (Semnele ÎmpărăţieiIcoana ca Scriptură, Homosexualitatea. O abordare ortodoxă), precum şi a primelor două volume de autor (Pseudokinematikos Fals tratat de cinema românesc şi Bucuriile filmului). Majoritatea au apărut la Editura Theosis din Oradea, prin strădania şi la iniţiativa lui Virgil Baidoc. Îmi pare rău că, din neglijenţa mea, multe din desenele pe care mi le dăruise de-a lungul anilor s-au rătăcit: o biserică într-o pădure (o acuarelă), un bocanc de soldat ce stătea lângă un chip de fată (schiţă în cărbune), două ipostaze – tot în cărbune – de autoportret (la tinereţe, la maturitate), schiţele pentru un proiect care – din motive obiective – nu s-a mai concretizat (revista Porţi pe care, la începutul anilor 90, urma s-o editeze, la Timişoara, dl. critic literar Cornel Ungureanu).
cover by Dan Voinea
cover by Dan Voinea
cover by Dan Voinea (fotografie de Iosif  Demian)
cover by Dan Voinea (fotografie de Iosif Demian)
Mă gândesc mult, recunosc, la câteva din lucrările sale incluse în expoziţia sa de la Cărtureşti (din anul 2008), Urban capella. E ceva acolo din levitaţia mirilor pe care-i întâlnim în tablourile lui Chagall, însă decorul e altul. Elementele  chagalliene (aparent idilice, reprezentative pentru lumea rurală rusă ori pentru spaţiul citadin parizian) sunt înlocuite de instalaţii industriale şi spaţii apăsătoare ce amintesc mai degrabă de cromatica, formele şi accentele compoziţiilor insolite ale lui Francis Bacon.
Încă de la prima privire aruncată asupra Iertării mi-am amintit de Iov: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Un trup gol se încovoaie spre a se curăţi de imală şi de sânge, la un robinet. Strigătul – atât de prezent în pânzele „furioşilor” (Munch, Bacon) – este aici mai degrabă implozie. Revolta pare întrecută de smerire şi umilire, prin apropierea privirii de pământ, de humus (de unde-şi trage rădăcina cuvântul umilinţă). Zgomotul (the fury) pare întrecut de muzică, de armonie, de consonanţe (the sound). Al cui este trupul zvelt care caută, încovoindu-se, să se cureţe, să se primenească? Poate fi al unui Stavroghin (eroul dostoievskian al Demonilor) cuprins de ruşine mântuitoare, transfiguratoare (căci că nu ne este prezentat chipul său, spre a face cunoştinţă cu el „faţă către faţă”), dar poate fi şi al boxerului (de o vigoare trupească neobişnuită, mereu pe drumuri) jucat de Bruce Willis în Pulp Fiction. Desprins, oricum, din lumea „depravată” a lui Dostoievski şi Tarantino, acest băiat dur şi zdrelit nu dă senzaţia că ar vrea să-şi continue goana prin viaţă à bout de souffle – dimpotrivă. E surprins aproape încremenit, cercetându-se parcă în tăcere, luându-şi răgazul binemeritat al unei respirări tihnite, al unui tainic dialog cu sine. Răsplata „ieşirii din cursă” (din goana care duce la risipire) pare că vine şi din baia de alb care-l învăluie, din fâşiile imaculate ce-i brăzdează trupul, îndepărtând părţile impregnate de sânge şi noroi. Aceeaşi lumină albă pare să-i coboare până-n palme. Nuanţele livide ce încă i se mai zăresc pe braţe par trecătoare. Biruitoare sunt lumina şi albul. Adică transfigurarea.
Iertare by Dan Voinea
O altă lucrare trimite spre finalul filmului Recviem pentru un vis (şi, de ce nu, spre fătul aruncat la ghenă în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile). Un trup viguros făcut ghem, aminteşte de cele patru personaje tragice ale lui Darren Aronofsky care, păcătuind (dezumanizându-se, autodistrugându-se, ratându-şi menirea), se chircesc foarte asemenea unui făt. Aici, culcuşul este o cuvă de excavator. În funcţie de imaginaţia fiecărui privitor, ea duce personajul (cu puternice conotaţii kafkiene, vezi scena finală din Procesul) spre damnare sau spre salvare.
Erou by Dan Voinea
Parade by Dan Voinea
Un alt tablou de-al său îmi fixează privirea asupra a trei siluete de bărbaţi. Niciunuia nu i se vede faţa. Doi dintre ei şed pe o bancă în poziţie cugetătoare. Al treilea se îndreaptă parcă, semeţ, spre privitor. Gestul cu care-şi ţine paltonul elegant l-am mai văzut şi la popularul comisar Moldovan, cel care lucra „cu mâinile curate”. Dar mai sunt două mâini în tablou. Ale unei femei, care-l cuprind pe la spate pe acest misterios şi plimbăreţ domn. Pentru mine, sunt mâinile lui Hari, iubita psihologului Kris din Solaris-ul tarkovskian, femeia-prieten până la capăt. Dar pot fi, la fel de bine, şi mâinile Claudiei din Aventura lui Antonioni, eterna amantă (ce-şi dorea zadarnic să fie soţie) care – la final – îşi aşează palmele peste fruntea libertinului Sandro, obosit de o nouă aventură. Şi, de ce nu, ar putea să fie palmele Susanei din Agenda lui Carriere, misterioasa pariziancă apărută în viaţa lui Jean-Jacques anume parcă pentru a-i restaura sufletul deşirat şi pentru a-l aduna de pe drumuri. Contraste puternice, esenţe tari, culori şi forme ce exprimă forţă. Imagini care se reţin multă vreme de la întâlnirea cu ele.
December by Dan Voinea

Poster of London Exibition
Alte câteva lucrări de-ale sale (Extras, Playboy Afternoon, Cool Embrace, Breakpoint, A Momentary Rise of Reason – care au fost solicitate de o galerie de artă din Londra, unde li s-a dedicat o expoziţie în aprilie-mai 2013) surprind personaje îmbrăţişate. Sau, mai exact, personaje care şi-ar dori să fie îmbrăţişate, pentru că persoana strânsă în braţe e mai degrabă iluzorie decât reală. Îmi amintesc atunci de cuvintele lui Constantin Noica, din Jurnalul de idei: „Te iau în braţe: mersul meu să fie mersul tău. Îţi cânt ceva. Cântecul meu să fie vibraţia ta. Scriu o carte: emoţia mea în idee să fie a ta. Vreau să sporesc prin tine. Tot ce mă sporeşte e adevărat.” Sau de confesiunea melancolică a Gradiscei din Amarcord-­ul lui Fellini: „De fiecare dată mi-am făcut speranţe, dar întotdeauna se termina repede. Aş vrea o întâlnire lungă, care să dureze o viaţă întreagă. Vreau să am o familie, copii, un soţ cu care să stau seara de vorbă la o cafea cu lapte. Şi cu care să fac dragoste din când în când, că mai trebuie şi aşa ceva. Dar afecţiunea e poate şi importantă decât dragostea. Iar eu sunt plină de afecţiune...Dar spre cine să mi-o îndrept, cine are nevoie de ea?” 
Cool Embrace by Dan Voinea
Fresh Angle by Dan Voinea
Playboy Afternoon by Dan Voinea
Extras by Dan Voinea
Streetcar Scene by Dan Voinea
În Crosswords, un tânăr iese dintr-o piscină şi-şi oglindeşte chipul în luciul apei de pe marginea bazinului. Ca şi cum s-ar întreba, retoric, „Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din fiecare ceas un pas şi din paşii zilei tale un mers şi nu o împleticire?” (Constantin Noica, Jurnal de idei). Cercetarea chipului său aminteşte şi de poemul lui Dale Wimbrow, The Guy in the Glass.
Crosswords by Dan Voinea
Să-ţi pierzi, pe drum, prietenii este şi nu este pricină de mirare. Când vrei să te îndepărtezi de cineva, motive se găsesc întotdeauna. Să rămâi însă alături de cineva, cu bune şi cu rele, este cu adevărat neobişnuit. Asta e minunea. Prietenia este, de fapt, un dar, o bucurie dezinteresată. Sau poate că la mijloc e, totuşi, un interes: acela de a privi împreună spre cele nevăzute. Când filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri (pe care ştie cât de mult îl preţuiesc), nu a intrat în cursa finală pentru Oscar, Dan a ţinut să mă tachineze, amplificându-mi exagerat dezamăgirea (ştiam că – dată fiind publicitatea minimală – numai o minune putea să-l propulseze pe primele cinci locuri la categoria cel mai bun film străin). Mi-a  trimis pe facebook un ­amuzant mesaj de consolare: „Stai liniştit, încearcă să uiţi, gândeşte-te că ai familie, copii, prieteni. Nu-ţi tăia venele. Mai important ca toate: ai un facebook. Tu ai două iubiri în viaţă: Mungiu şi fb-ul. Restul sunt halte, triaje...” După ce a văzut, în sfârşit, acest film (pe care l-a ocolit jumătate de an datorită entuziasmului exagerat cu care am scris despre el), mi-a transmis, printr-un mesaj fb: „EXCEPŢIONAL.” Câteva  zile mai târziu: „Încă mă bântuie filmul ăsta. Şi mă bântuie minunat, cu tandreţe. Dacă l-aş întâlni vreodată pe Mungiu, i-aş zice: Frate, cred că-ţi sunt dator o capodoperă...”. Apoi, printr-o postare pe wall-ul său, a adăugat: „Trebuie să mă contrazic: după ce vezi După dealuri, cel mai indicat este să taci.”

Dan Voinea


2 comentarii:

  1. Servus Marian!
    Imi pare bine ca l-am descoperit prin tine pe Dan Voinea si ca avem amindoi "evlavie" la Noica, daca pot zice asa. Incerc sa citesc cit mai multe de el, acum am ajuns la 'Cuvant despre rostirea romaneasca'.
    Cu drag
    Tudor

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Salut Tudor/Pildit. :) Ma bucur ca ai dat un semn de viata. Nu mai stiam nimic despre tine. Cele bune iti dorim toti ... 4. Marian & fam.

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.