Cu fiecare an ce
trece mă simt tot mai străin de sala de cinema. De actuala sală de cinema din România, al cărei repertoriu (alcătuit,
invariabil, din producţii americane de tip block
buster) se apropie din ce în ce mai mult de condiţia
pre-istorică a cinematografului – aceea de distracţie de bâlci. Astfel,
interesante mi s-au părut, şi în 2012, excepţiile: Crulic – drumul spre dincolo, The
Artist, După dealuri – trei filme „de autor”.
Filmul de animaţie al Ancăi Damian (regizor,
scenarist, coproducător), dincolo de sofisticatul (şi insolitul) ambalaj formal,
surprinde prin profunzimea temei („drumul spre dincolo”). Personajul principal a
existat „pe bune” şi este reconstituit de autoare din articole de presă, relatări
ale rudelor/cunoscuţilor, scrisori etc. Filmul are ritm, umor şi debordează de
fantezie. De fapt, Crulic nici nu e
atât un documentar inspirat de un caz care, la un moment dat, a făcut vâlvă, ci
un admirabil poem cinematografic.
The Artist
În The
Artist, Michel Hazanavicius (scenarist, regizor, co-autor al montajului) izbuteşte
un film ca o cometă, în repertoriul actual din cinematografe. Este mut şi
alb-negru, opţiuni perfect justificate dramaturgic. Şi surprinde – cu candoare
– o „vârstă de aur” a cinematografului, când „marele mut” avea să fie înlocuit
de filmul sonor. Pentru unii, The Artist e desuet-bizar, pentru
alţii e inteligent şi amuzant. Mulţi vor strâmba din nas, neînţelegând de ce ar
fi nevoie de un film alb-negru şi mut în mileniul trei, când ecranele din
întreaga lume găzduiesc acum producţii color şi „vorbite”. Citatele discrete
din filme de referinţă ca The City Lights, Citizen
Kane sau Umberto D sunt bine alese, la fel ca trimiterile la Rudolph Valentino, Douglas
Fairbanks sau Gene Kelly. Puţini sunt pregătiţi să primească un „altfel de film”
ce mizează pe atmosferă de tip retro, şi personaje bonome, necontaminate
de violenţă şi senzaţionalism.
După dealuri
Revelaţia anului cinematografic 2012, în ceea
ce mă priveşte, este filmul lui Cristian Mungiu (regizor, scenarist,
co-producător), După dealuri. Inspirată
din „romanele neficţionale” ale Tatianei Niculescu Bran (ce reflectă „cazul
Tanacu”), povestea lui Mungiu „nu pune la îndoială nici scopul, nici calitatea
actului religios în România”, ci „ne dă posibilitatea să punem în discuţie
nişte lucruri generate de subiectul filmului, să ne întrebăm dacă cu adevărat
suntem atât de religioşi pe cât ne pretindem” (potrivit unei declaraţii publice
a regizorului, pentru Hotnews Romania). După dealuri te încarcă, într-un chip straniu, cu o neîntreruptă
stare de tensiune, cu o emoţie pe care ţi-o strecoară în suflet doar întâlnirea
cu capodopera. Expresivitatea imaginii (Oleg Mutu) şi scenografiei (Călin
Papură, Mihaela Poenaru) recuperează o anume plasticitate cu care filmul
românesc nu s-a mai întâlnit de ceva vreme. Dialogurile şi interpreţii (Cosmina
Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuţă, Dana Tapalagă ş.a.) emană o
reconfortantă senzaţie de firesc, iar montajul (Mircea Olteanu) transmite un
dinamism de thriller. Asemenea unei
icoane, După dealuri se dezvăluie
doar ochiului deprins a discerne imaginea poetic-transfiguratoare de
reprezentarea pietist-demonstrativă, cuvântul de palavre. Dar icoana însăşi este adesea respinsă (chiar
în bisericile ortodoxe) în favoarea picturii ilustrative, decorative şi demonstrative. Cristian Mungiu
însă nu vrea să demonstreze nimic. A căutat doar să ajungă, cu filmul său, la
expresivitate, la sugestie, la firesc. Nota bene: cu o neobişnuită economie de
mijloace filmice, fără ostentaţie şi patetism.
***
În fine, tot în 2012 am descoperit două
producţii relativ recente, în cadrul unor retrospective dedicate
cinematografului polonez şi, respectiv, sârbesc: Erratum şi Hadersfild.
Erratum
În tradiţa bogată a şcolii poloneze de film (Erratum
este din aceeaşi familie cu Iluminare,
cu Structura cristalului, cu Domnişoarele
din Wilko ş.a.), filmul de debut al lui Marek Lechki
nuanţează cu o mare forţă de expresivitate audio-vizuală (griurile şi tonurile
predominant verzi-cenuşii din decor electrizează privirea, aşa cum coloana
sonoră cu armonii de elegie seduce auzul) semnificaţiile unui fapt aparent
divers. Titlul trimite nu spre o eroare oarecare din viaţa unui om, ci spre
însăşi greşeala care a frânt cel dintâi zbor personajului ce trece acum
printr-o dificilă perioadă de criză (încercare, judecată) a sinelui propriu.
Acesta îşi reconsideră opţiunea pentru profesie (visa să studieze muzica, dar –
exclamă într-un moment de descătuşare – a ajuns la un „căcat de şcoală de
contabilitate de trei ani”) şi mai ales gestul egoist de a-şi abandona cândva
tatăl, „singur şi bolnav”, după moartea mamei. Fără nicio undă melodramatică
sau obositor-moralizatoare, povestea din Erratum – ce aminteşte
deopotrivă de În numele tatălui şi de Plecări
– îşi urmează traseul din „punctul mort” al rătăcirii unui „fiu risipitor”
până în pragul nebănuitei „iluminări” sau „schimbări la faţă”.
Hadersfild
În Hadersfild atmosfera pare desprinsă din Trainspotting: suburbii mizere,
interioare dezolante în apartamente unde vieţuiesc (vegetează, mai corect)
nişte pierde-vară. Câteva trimiteri la Ultimul tango la Paris, dar accentul
cade pe latura existenţistă a personajelor, nu pe „cunoaşterea carnală”. Întreg
filmul este transfigurat de privirea ascetică a lui Ivan, un tânăr de 33 de
ani. Fost sportiv, fost yoghin, Ivan s-a confruntat cu o serie de tulburări
psihice şi a făcut parte din diverse grupări oculte. Pentru toţi, e un idiot,
căci nebunia sa, diferită de a lor, e ciudată şi de neînţeles. Găsim în el
ecouri din Mâşchin, dar şi din Domenico, matematicianul ratat din Nostalghia lui Tarkovski, care se întreba retoric: „Ce lume e aceea în care
un nebun a ajuns să-i înveţe pe oameni cum să trăiască?” Şi, botezat fiind (la
vârsta 30 de ani) în Biserica Ortodoxă, Ivan citează din Sfinţii Părinţi
(Antonie cel Mare, Nil Sorski) care, prin scrierile lor, îl ajută să-şi „vină
în fire”. Purtarea sa – stranie, hipnotizantă aproape – nu e doar pricină de
scandal ori de zeflemea, ci şi ferment pentru „făptura cea nouă” a unora dintre
personaje. Vorbeşte despre „gândurile răutăţii” (pofta, mânia, deznădejdea,
mândria, lăcomia, melancolia, slava deşartă, pofta nestăpânită), Ziua
Judecăţii, modalităţile prin care se produce „pactul” omului cu gândurile
viclene şi importanţa de a trăi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Dar chiar
aşa trăiesc personajele din Hadersfild!
Deşi un hedonism mai degrabă morbid îi stăpâneşte pe toţi, plastica filmului nu
este nicio clipă naturalistă, demonstrativă, voyeuristă – degenerarea este reprezentată
doar la nivel verbal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu