O formă de înviere – deloc de lepădat – este trezirea dintr-o existenţă iluzorie. Şi ce este mai iluzoriu decât să-ţi pui mintea cu prejudecăţile oamenilor şi să-i contrazici, încercând să schimbi mentalitatea unui om, oricare ar fi el? Curată risipire...
Viaţa e, desigur, doar una, şi nu merită irosită în polemici sterile, de fapt în monoloage care nu duc nicăieri. Dar ca să poţi împlini acest gând e nevoie de hotărâre, de curajul de a-ţi vedea – pur şi simplu – de treabă. De a-ţi asuma singurătatea – care nici nu mai e singurătate, căci eşti tu şi gândul tău pe care te străduieşti să-l transformi în faptă. De a înţelege care e treaba (menirea) ta, de a te strădui s-o împlineşti. De a înţelege că a proceda altminteri e un gest autodistructiv, nociv, sinucigaş. De ce atâta fermitate? Pentru că experienţa nu este transmisibilă – oricum nu atât de uşor, de repede şi eficient cum am vrea noi. Soluţia la gâlcevele fără rost pare că a fost găsită. O folosesc oamenii care au tăria să comunice doar cu cei de o seamă, care „vorbesc aceeaşi limbă a afectelor şi a gândurilor”. Însă până şi cu aceia este nevoie de mult tact (oamenii se mai schimbă), de răbdare şi îngăduinţă.
Învierea cea minunată aceasta e: să reuşim să mai fim cum sunt pruncii, atunci când e vorba de supărare, de răutate, de – Doamne fereşte – răzbunare. Să învăţăm pentru o dată să ne păzim de ceea ce ne distruge bucuria de a trăi în prezent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu