Scurtă întâlnire

Ultima zi din Mărţişor. O zi senină şi călduţă. Azi am fost la aeroport, unde am aşteptat un om. De fapt, pentru mine, un master mind, o călăuză. În lumea filmului şi a muzicii. Datorită lui (şi a altui mare compozitor: Richard Oschanitzky) am înţeles că muzica (ori de care ar fi ea: simfonică, populară, jazz, experimentală, uşoară, soundtrack, electronică etc.) ori e Muzică, ori nu e nimic.

M-am întors cu acest om, venit din Bucureşti, în oraşul meu unde, în seara de 1 aprilie (nu e nicio glumă!), i se va cânta concertul DOMINO pentru percuţie şi orchestră simfonică mare (scris pentru solistul Zoli Toth). Şi încă ceva: miniaturile sale denumite inexact „muzică uşoară” m-au învăţat şi respectul pentru cuvânt, într-o vreme în care la modă era un „limbaj de lemn” ticsit de şabloane şi lozinci, ori pur şi simplu de vorbe goale. Versurile cântecelor sale aveau însă rara calitate de a fi sincere şi sensibile, fără dulcegării şi exprimări simpliste, „demonstrative”. Mă gândesc nu atât la textul hit-ului evergreen „Bună seara, iubito”, cât la o piesă precum „Vechiul ceas” ori la versurile (decupate din volumele de poezii ale lui Ioan Alexandru) de pe primul său LP, Basorelief (care a avut aceeaşi soartă nefericită ca filmele lui Mircea Săucan, Meandre, 100 lei, Ţărmul nu are sfârşit, Alerta).

Este Basorelief un poem-pop, aşa cum aflăm de pe coperta discului, din 1977? Poem cu siguranţă da, pop mai puţin (eventual prin sonorităţile jazz-rock, foarte revoluţionare pentru acea vreme, care propuneau un nou tip de sound pentru diverse arii din Bach). Versurile din Basorelief au rezonanţe mai degrabă – culmea! – liturgice decât disco:

acum este soare

şi e târziu

până departe, în întunecime

caii înşeuaţi aleargă goi

la marea nuntă din vechime
îl văd pe cântăreţ în zori de zi

cum îşi aprinde lampa de la stele

într-un potir de argint sufletul său

e dus în slăvi şi ţine loc de ele
crinii răsar în răsărit din nou

e pregătit pământul de primire

întâii vestitori albaştri au sosit

cu aripi mari pe ţară în oştire
poiana ţine-n braţe pe talgere de fum

ştergarele luminii într-o dungă

pământul este o cădelniţă-n amurg

când oile se limpezesc în strungă

veşnică amintire celor ce au iubit

neprihăniţi senini până la moarte

căci din adâncurile bunului pământ

iubirea-nvârte lumea mai departe

ne-am îmbrăcat curat de sărbători

gura ni-e numai imne şi slăvire

pace în cer şi pace între oameni

în toţi şi toate pace

slavă ţie

în focu-ncins din bucuria ta

s-au luminat puterile din jur

şi-n loc de fiare

s-au făcut popoare

din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri

acum e linişte peste păduri

de-acum e graiul lui, al meu

când povestim e graiul de departe

şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi

în slava lor de foc de după moarte

captele lor în univers

bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi

de mii de ani se străduie să iasă

pe sângele lor tainic se trudesc

să-mpingă-n cer corabia din casă

acum e linişte peste păduri

un râu subţire picură din munţi

cu zvon de clopoţei şi oseminte

acolo sus e neamul meu plecat

cu turmele pe plaiurile sfinte

de bună seamă că s-ar cuveni

să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume

cei ctitori jupuiţi de vii

ostaşi martiri cu feţe cuvioase

oriunde intră plugul în pământ

dai de un scut şi-o patrie de oase

când fiecare suflet pe pământ

va fi cuprins de sfânta datorie

că patria începe-n trupul său

şi creşte-n ceilalţi în armonie

P.S. Ceva-ceva trebuie să fi simţit Ioan, fiul nostru cel mic, atunci când – exact de ziua de naştere (31 martie) a celui care, pentru tatăl său, este maestru şi mentor – n-a mai vrut să stea în pântecele maicii sale, fix acum un an, şi – câteva ceasuri mai târziu, în zorii zilei zise a păcălelilor – a aterizat în lumea aceasta. Cea mai bună, nu-i aşa, dintre lumile posibile. Like father, like son, indeed...