joi, 31 martie 2011

Scurtă întâlnire

Ultima zi din Mărţişor. O zi senină şi călduţă. Azi am fost la aeroport, unde am aşteptat un om. De fapt, pentru mine, un master mind, o călăuză. În lumea filmului şi a muzicii. Datorită lui (şi a altui mare compozitor: Richard Oschanitzky) am înţeles că muzica (ori de care ar fi ea: simfonică, populară, jazz, experimentală, uşoară, soundtrack, electronică etc.) ori e Muzică, ori nu e nimic.
M-am întors cu acest om, venit din Bucureşti, în oraşul meu unde, în seara de 1 aprilie (nu e nicio glumă!), i se va cânta concertul DOMINO pentru percuţie şi orchestră simfonică mare (scris pentru solistul Zoli Toth). Şi încă ceva: miniaturile sale denumite inexact „muzică uşoară” m-au învăţat şi respectul pentru cuvânt, într-o vreme în care la modă era un „limbaj de lemn” ticsit de şabloane şi lozinci, ori pur şi simplu de vorbe goale. Versurile cântecelor sale aveau însă rara calitate de a fi sincere şi sensibile, fără dulcegării şi exprimări simpliste, „demonstrative”. Mă gândesc nu atât la textul hit-ului evergreen „Bună seara, iubito”, cât la o piesă precum „Vechiul ceas” ori la versurile (decupate din volumele de poezii ale lui Ioan Alexandru) de pe primul său LP, Basorelief (care a avut aceeaşi soartă nefericită ca filmele lui Mircea Săucan, Meandre, 100 lei, Ţărmul nu are sfârşit, Alerta).
Este Basorelief un poem-pop, aşa cum aflăm de pe coperta discului, din 1977? Poem cu siguranţă da, pop mai puţin (eventual prin sonorităţile jazz-rock, foarte revoluţionare pentru acea vreme, care propuneau un nou tip de sound pentru diverse arii din Bach). Versurile din Basorelief au rezonanţe mai degrabă – culmea! – liturgice decât disco:
acum este soare
şi e târziu
până departe, în întunecime
caii înşeuaţi aleargă goi
la marea nuntă din vechime
îl văd pe cântăreţ în zori de zi
cum îşi aprinde lampa de la stele
într-un potir de argint sufletul său
e dus în slăvi şi ţine loc de ele
crinii răsar în răsărit din nou
e pregătit pământul de primire
întâii vestitori albaştri au sosit
cu aripi mari pe ţară în oştire
poiana ţine-n braţe pe talgere de fum
ştergarele luminii într-o dungă
pământul este o cădelniţă-n amurg
când oile se limpezesc în strungă
veşnică amintire celor ce au iubit
neprihăniţi senini până la moarte
căci din adâncurile bunului pământ
iubirea-nvârte lumea mai departe
ne-am îmbrăcat curat de sărbători
gura ni-e numai imne şi slăvire
pace în cer şi pace între oameni
în toţi şi toate pace
slavă ţie
în focu-ncins din bucuria ta
s-au luminat puterile din jur
şi-n loc de fiare
s-au făcut popoare
din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri
acum e linişte peste păduri
de-acum e graiul lui, al meu
când povestim e graiul de departe
şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi
în slava lor de foc de după moarte
captele lor în univers
bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi
de mii de ani se străduie să iasă
pe sângele lor tainic se trudesc
să-mpingă-n cer corabia din casă
acum e linişte peste păduri
un râu subţire picură din munţi
cu zvon de clopoţei şi oseminte
acolo sus e neamul meu plecat
cu turmele pe plaiurile sfinte
de bună seamă că s-ar cuveni
să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume
cei ctitori jupuiţi de vii
ostaşi martiri cu feţe cuvioase
oriunde intră plugul în pământ
dai de un scut şi-o patrie de oase
când fiecare suflet pe pământ
va fi cuprins de sfânta datorie
că patria începe-n trupul său
şi creşte-n ceilalţi în armonie


P.S. Ceva-ceva trebuie să fi simţit Ioan, fiul nostru cel mic, atunci când – exact de ziua de naştere (31 martie) a celui care, pentru tatăl său, este maestru şi mentor – n-a mai vrut să stea în pântecele maicii sale, fix acum un an, şi – câteva ceasuri mai târziu, în zorii zilei zise a păcălelilor – a aterizat în lumea aceasta. Cea mai bună, nu-i aşa, dintre lumile posibile. Like father, like son, indeed...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.