"Libertatea are chipul lui Dumnezeu"

La 20 de ani de la înfrăţirea oraşelor Timişoara şi Rueil-Malmaison, Filarmonica „Banatul” a pregătit un program-maraton. În deschidere, Libertatea are chipul lui Dumnezeu  (o dramatizare după fragmente din Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt), iar apoi Arta fugii de J.S. Bach, în varianta orchestrală a lui Eric Bergel.

Jurnalul fericirii, este – mărturisesc – cartea care m-a apropiat de Steinhardt. De bucuria lui contagioasă, de fiorul credinţei sale ce sta sub semnul paradoxului („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”). Anticipată de întâlnirea cu filmele lui Tarkovski şi cărţile lui Dostoievski, descoperirea lui Steinhardt (acum aproape douăzeci de ani) m-a învăţat că „nu poţi juca cu Hristos de-a uite popa, nu e popa”. Că Hristos nu e „superstarul” unora sau altora (deşi lui Steinhardt îi plăcea enorm opera pop-rock Jesus Christ Superstar), ci o experienţă de o viaţă. Că experienţa botezului (trezirii conştiinţei, îmbisericirii minţii) poate să definească o viaţă.

Cunoşteam prea bine replicile rostite de actori (Vasile Toma, Damian Oancea, Maria Ploae), însă coregrafia lor, felul în care îşi rosteau partitura, sonorităţile produse live de Pascal Amozel (pian), Doru Roman (instrumente de percuţie), Cosmin Bălean (duduk), ne-au emoţionat – pe mine şi pe Raluca, dar nu numai – până la lacrimi, pe toată durata reprezentaţiei în regia lui Gavriil Pinte. Impactul a fost mult peste aşteptări. Şi nu era nimic sentimentalist. Dimpotrivă. Atmosfera era cât se poate de solemnă, aşa cum erau şi cântările psaltice performate de un cor de preoţi ortodocşi. Mi-am amintit de Soljeniţîn, de Ciocârliile pe sârmă de Menzel, de Căinţa lui Abuladze, de Concursul lui Dan Piţa (atât de lăudat de Steinhardt, în Critică la persoana întâi).

Libertatea are chipul lui Dumnezeu, însă pentru a-l recunoaşte este nevoie ca privitorul să fie pregătit şi dornic să-l desluşească. După un spectacol de aproape 90 de minute şi o pauză, a urmat Bach, cu Arta fugii (în jur de două ceasuri). Orchestratorul, un respectat muzician, a cunoscut şi el, asemenea lui Steinhardt, infernul temniţelor din „obsedantul deceniu”. Dar parcă era prea mult. Am rămas doar cu Steinhardt, iar audiţia de Bach am amânat-o pentru proxima reprezentaţie – la începutul lunii noiembrie, înţeleg, tot la sala Capitol a Filarmonicii „Banatul”.