Casa dintre câmpuri - „un film fratern, ca o strângere de mână”

Nina Cassian - Inscripții pe o casă de țară

„Casa dintre câmpuri nu sună atât de frumos ca Ilustrate cu flori de câmp – e un titlu șters, neutral, parcă dinadins neatrăgător. Ca un program. Un program al refuzului oricărei ostentații. Ostentația nu se ivește de obicei decât acolo unde substanța e sărăcăcioasă. O idee palidă se fardează cu vorbe tari. Un sentiment debil ia poză de gladiator. Dar realitatea din acest film este atât de grăitoare, atât de țipătoare, încât orice îngroșare de timbru suprapus ar fi dus la bruiaj.

Cine țipă în filmul lui Alexandru Tatos? În primul rând, țipă kitschul, strident prin natura sa; kitschul, în decorația de interior ca și acela din viața interioară a unor personaje; kitschul din vestimentație, ca și acela din mentalitatea acelorași; kitschul fără leac, mărturie a unor structuri umane rudimentare, hrăpărețe și nocive, ca și kitschul inocent, simplu avatar al lipsei de educație, cu șansa certă de a fi eliminat la timp; kitschul involuntar și cel folosit cu luciditate pentru prostirea semenului.

Cu atât mai violent se distinge kitschul cu cât el își face apariția la țară, acolo unde veacurile au șlefuit o tradiție a echilibrului și a grației, acolo unde geniul creator atinge o perfectă demnitate a expresiei.

Pe parcursul filmului, mai țipă și inginerul agronom, exemplu de inițiativă și energie constructivă, inteligență în acțiune, adversar al rutinei și al compromisurilor. Nu din carte (ca la carte), ci din viață, bătăios și lipsit de tact cum este epl pierde lupte de suprafață și învinge în profunzime. Aceatsă posibilă rețetă a fericirii are, deseori, gust amar și tot, deseori, efectul ei se manifestă târziu (în unele cazuri chiar tardiv). Important e că țipetele inginerului sunt nu numai anti-kitsch, ci și pro-dreptate și pro-eficacitate. Spre deosebire de țipetele contabilului bătut de femei, țipete lașe, meschine, vindicative, sonorități ale neputinței.

Dar mai presus de țipete, există în acest film un grai al firescului, un firesc grăitor, adică semnificativ, în care sunt incluse pasagiile, psihologiile, rostirea însăși (lucru rar în filmele noastre!), evenimentele mai mari sau mai mici care circumscriu o actualitate savuroasă prin autenticitatea ei, educativă, da, prin dezvăluirea unor contradicții și atitudinea față de ele. O lecție (pentru scenariști, regizori, cronicari și public): nu există realitate banală. Banalitatea aparține exclusiv punctului de vedere, interpretării, personalității sau lipsei de personalitate a autorului. Banalitatea este o culpă estetică – viața e nevinovată în acest sens.

Și, în sfârșit, ca în Mere roșii, am simțit că un grup uman, o echipă mi se adresează cu căldură, că nu îi sunt indiferente înțelegerea și participarea mea, că mă invită să gândesc alături de ea adevăruri care ne privesc pe toți.

Un film fratern, ca o strângere de mână.”

Magazin Estival Cinema 1979 pag. 33