4ever

Un zid alb într-o cameră de unde se zăreşte doar o parte din parchet. Nişte litere negre, dintre care o parte doar stau pe perete, restul au căzut. Pentru cei familiarizaţi cât de cât cu engleza, tâlcul acestui desen cu care m-am întâlnit pe un alt wall (cel de facebook), se descifrează lesne: din ceea ce va fi fost, cândva, FOREVER, a mai rămas, pe albul zidului, doar OVER.

În ceea ce-l priveşte pe om – „singurul animal care creează nu din instinct, ci din inteligenţă” (Aron), un „crucificat pe propriul său trup, cu capul istovit şi înţepat de spinii cununii sale de gânduri” (Valéry), „un Dumnezeu căzut ce-şi aminteşte de ceruri” (de Lamartine), „singurul animal care umblă pe doă picioare, vertical; el poate fi socotit o prelungire a razei Pământului – toate celelalte” (Blaga), „în tinereţe, un semn de întrebare pentru viitor, , la maturitate, o paranteză a prezentului, la bătrâneţe un semn de exclamaţie cu privire la trecut” (Saphir), „fiinţă ce se obişnuieşte cu toate” (Dostoievski), „stofa din care sunt ţesute visele, şi scurta noastră viaţă se termină-ntr-un somn” (Shakespeare) – etapa OVER începe cu atrofierea organului visării. Astfel, distanţa de la FOREVER la OVER devine distanţa de la viaţă (beţia elanului născut din dialogul nostru cu infinitul) la moarte (blazare, descompunere, destrămare).

Câtă putere de a crede în veşnicie, atâta viaţă. Îmi amintesc de exlamaţia entuziastă a unui fost elev de-al meu de clasa a XII-a care, cu o nonşalanţă dezarmantă, a rostit: „Eu cred că sunt nemuritor!”. Pentru astfel de „epifanii” involuntare merită să mai fii dascăl!