O metamorfoză necesară

La începutul anilor 80 programele TVR ofereau din ce în ce mai puţine surprize. Nu exista pe atunci, în acele vremuri cenuşii, nici internet, desigur, şi nici alte „locuri de pierzanie”. Bibliotecile deveniseră una din puţinele alternative la plictisul cotidian. Aveam, cred, 12 ani, când într-o vineri seara (la TVR se difuzau filme doar în serile de duminică, miercuri şi vineri) am văzut Fahrenheit 451. Atunci i-am descoperit şi pe François Truffaut, şi pe Julie Christie şi pe Oscar Werner. Impactul acelui film a fost copleşitor. Pe retină mi se întipărise puternic secvenţa în care o femeie ce nu mai era chiar tânără, căreia poliţiştii-pompieri îi descoperiseră sute de cărţi ascunse prin casă (fusese turnată de cineva), se arunca pur şi simplu în mormanul de cărţi mistuite de flăcări. Cărţile erau viaţa ei. În paradigma filmului (de „anticipaţie”, inspirat din romanul S.F. scris de Ray Bradbury) cititul cărţilor era interzis, „infractorii” erau aspru pedepsiţi, iar cărţile lor arse. 

Plecarea lui Ray Bradbury pe Câmpiile Elizee (22 august 1920 – 5 iunie 2012) mi-a amintit, involuntar, de acest film. Nu mică mi-a fost bucuria, cu câţiva ani în urmă, când am descoperit un scurt-metraj, foarte solid construit, ce părea o replică „de actualitate” la atmosfera din Fahrenheit 451, la cuvintele lui Ray Bradbury: „You don’t have to burn books, to destroy a culture. Just get people to stop reading them.” În Zapping (Cristian Mungiu, 2000), o lume în care nu se mai citeşte (dar nu pentru că a citi ori a deţine cărţi e interzis prin lege, ci fiindcă „organul lecturii” s-a atrofiat în urma zapping-ului excesiv, al accesării necontrolate de imagini de-a valma) nu mai este „de anticipaţie” (cum era la Bradbury, la Truffaut), ci de maximă actualitate. Cărţile nu mai sunt arse, pentru că babilonia din mass media oferă suficiente căi de „distracţie”, de distragere a atenţiei de la lucrurile cu adevărat importante.

*** 

Ca dascăl, m-am întrebat nu o dată cum să transmit mesajul din Fahrenheit 451 unor  generaţii de elevi care sunt interesaţi exclusiv de imagini (şi sunete) hip-hop, hardcore, trash etc. Cum să-i mai citezi pe Miron Costin („Nu este mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă decât cetitul cărţilor”), pe Giami („În singurătate, cartea e cel mai bun prieten, e făclia luminoasă a cunoaşterii”), pe Lichtenberg („Cartea este o oglindă; dacă în ea priveşte o maimuţă, nu poate să apară un apostol”), pe Kafka („Cartea este un topor care să sfarme marele îngheţ din noi”), pe Dostoievski („Când văd cum oamenii în jurul meu, neştiind ce să facă cu timpul lor liber inventează cele mai jalnice ocupaţii şi distracţii, eu caut o carte şi-mi spun în sinea mea: acest lucru mi-e suficient pentru o viaţă întreagă”)  sau pe Espinel („Cartea e sfetnic credincios, prieten ce nu linguşeşte, care înviorează mintea; învăţător sufletesc ce ştie să stăpânească pornirile trupului, călăuză a vieţii cinstite şi a morţii împăcate”) unei generaţii din care mulţi nu au citit nici măcar o singură carte? Care nu ştie (deşi a ajuns în pragul bacalaureatului) să extragă esenţa nu dintr-o carte întreagă, ci nici măcar dintr-un text de o pagină. Care nu a deprins încă pasiunea lecturii, înnobilarea prin cuvântul scris.Îmi amintesc de secvenţele din Fahrenheit 451 în care nişte personaje feminine  urmăreau, pe un fel de plasme de mari dimensiuni montate pe pereţi, emisiuni TV cu jocuri interactive. Când se întâmpla să răspundă corect la întrebări (ce vizau cunoştinţe elementare, pentru copii preşcolari), aceste personaje în toată firea erau de-a dreptul extaziate de victoria lor. Şi mă gândesc la emisiunile „de cultură generală” din grila televiziunilor, la emisiunile de tip karaoke, la focarele de imbecilizare din spaţiul media în general. La ratingul lor mereu în creştere. 

Criza prin care trece cuvântul scris acum cunoaşte o adâncime fără precedent. Şi totuşi, câtă vreme încă mai există personaje care sunt gata să-şi sacrifice viaţa pentru o carte, preferând să moară în flăcări decât să eşueze într-o existenţă searbădă, vegetală, mecanicizată, nu e totul pierdut. Cu cât e mai mult rău în lume, cu cât lumea e mai înnebunitoare, cu atât este mai necesară biblioteca. Pompierul umanizat din Fahrenheit 451, care alege şi el să se refugieze în pădurea populată de „dizidenţi” ce învăţau pe de rost cărţi întregi, pentru a le transmite mai departe generaţiilor următoare, este un reper: dintr-un fel de robot ce execută ordine şi arde biblioteci întregi, se transformă – în urma întâlnirii cu o tânără care-i activează sensibilitatea pentru lectură – într-un entuziast iubitor al cuvântului scris. Experienţa metamorfozei sale nonconformiste merită cercetată, cunoscută, asumată.