Laudă suferinţei ... din mers

Am acceptat cu bucurie invitaţia d-nei profesoare-diriginte Alina Duma de a participa la o oră de dirigenţie ... altfel. Şi, preţ de un ceas, de a le vorbi elevilor (în vârstă de 14-15 ani) despre cum e să înveţi din mers să aduci laudă suferinţei. În timp ce le vorbeam mi-am adus aminte de câteva lucruri pe care, în iureşul cotidian, se întâmplă să le mai uit. Există (mereu a fost aşa) handicapuri la vedere (o infirmitate fizică) şi handicapuri ascunse, dar prezente totuşi - de exemplu, indiferenţa faţă de ceea ce chiar contează (şi ce nu contează, în definitiv?) pentru ca să nu ne zdrobim, ci să ne păstrăm. Prin urmare, totul are un sens şi o cauză. Tatăl din filmul iranian CULOAREA PARADISULUI nu pătimeşte împreună cu fiul său nevăzător. Elevii (şi o parte din dascălii prezenţi) - înţeleg - au văzut acest film. Dar ce cădere avem să-i judecăm atitudinea egoistă, meschină, când totul în jur ne îndeamnă numai şi numai să "ne trăim viaţa" şi să spunem, ca-ntr-o reclamă cunoscută, "pentru că merit!"? Nu trebuie să ne mire. E în firea lucrurilor. Cu adevărat născătoare de mirare, de bucurie este doar venirea în fire a omului, niciodată destrămarea lui. Dar cum să te asculte şi cum să priceapă elevii de gimnaziu sau de liceu că nu trebuie să invidiezi pe cei ce au mai multe ca tine, că trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce ai deja (asta, fireşte, după ce ai început să descoperi şi să cercetezi ceea ce ai, ceea ce eşti), când însăşi temelia acestui timp e construită pe invidie, pe dorinţa de căpătuială, pe reflexul de a ne trâmbiţa "nefericirile" (ce nu sunt altceva decât mofturi şi fiţe), pe graba cu care ne debarasăm de copilărie, de poezie? Că, amăgiţi atât de-adese, ratăm mereu ocazia de a învăţa, de a deprinde suferinţa care "întăreşte fiinţa întru fiinţă" (Lucian Blaga). Last, but not least, am înţeles - încă o dată - că am privilegiul (tainic, de nepătruns) de a fi tatăl lui Theodor. Mulţumesc, Gen.30. Mulţumesc, Alina Duma. Mulţumesc, viitori liceeni.