O restituire necesară: 100 LEI de Mircea Săucan

Polifonii poetice – 100 lei, un film de Mircea Săucan

Articol apărut în Tribuna, nr.277, 16-31 martie 2014

Suta de lei aduce în discuţie tema succesului şi insuccesului a doi fraţi. Petru, un adolescent întârziat, un „băiat cuminte” ce pare derbedeu, fuge de acasă după ce descoperă aspecte întunecate din viaţa tatălui său, un funcţionar la Poştă. Fratele său, Andrei Pantea, un actor la modă ce pare fericit, îşi risipeşte talentul într-o existenţă sub semnul huzurului. Metaforic, unul trece podul, iar celălalt preferă să traverseze apa murdara, „curăţindu-se”.

Dan Nuţu, Ion Dichiseanu

Unul din secretele cel mai bine păzite ale cinematografiei româneşti de dinainte de 1990 este Suta de lei a lui Mircea Săucan. A lui Săucan, pentru că lui i s-au încredinţat şi scenaristul (Horia Lovinescu) şi autorii imaginii (operatorul Gheorghe Viorel Todan, scenograful Ştefan Mariţan, pictoriţa de costume Oltea Ionescu) şi compozitorul (Anatol Vieru) şi interpreţii[1] (Dan Nuţu, Ion Dichiseanu, Ileana Popovici, Violeta Andrei) şi, nu în ultimul rând, unul din principalii producători (Constantin Roateş), care a făcut infarct şi a murit atunci când s-a declanşat scandalul monstru următor terminării filmului. Aşa cum se mai găseşte prin arhive, Suta de lei (în varianta director’s cut) reprezintă, poate, cel mai bine cinematografia românească de autor din anii 70[2]. Referitor la receptarea stilului Săucan, precizările făcute de teoreticianul de cinema George Littera sunt cât se poate de pertinente. Pentru că regizorul povesteşte folosindu-se de numai câteva elemente, spectatorul este scos dintr-un fel de comoditate, din „obişnuinţa de a privi doar întâmplările, de a i se da totul de-a gata”. Apropierea de Suta de lei presupune o „familiarizare cu acest soi de cinematograf bazat pe sincopări, pe alunecări de spaţiu, pe translaţii temporale, un cinematograf care vorbeşte aluziv”, arată Littera. 

Nu este nimic de neînţeles în acest film „îngropat de viu” (Călin Căliman), aşa cum nu era nimic „subversiv”, „prolix”, „elitist”, în Meandre. A fost vorba, pur şi simplu, de o lipsă pregnantă de aderare la tipul de cinema – foarte modern, experimental, deloc popular – propus de regizor. Pentru că miza nu e nici motivul furtului unei conserve de sardele dintr-o alimentară şi nici scopul alergării personajelor pe coclauri. Suta de lei propune un cinematograf al jocurilor secunde, al pendulării între „aparenţe” şi „realitate”. Cine aşteaptă explicitări şi intrigi (aşa cum oferă, din plin, filmele „cu subiect” şi cu mulţi spectatori) va fi dezamăgit. Cine este dornic să desluşească limbajul audio-vizual din acest poem cinematografic pe tema indiferenţei se va bucura.

Dan Nuţu, Ileana Popovici

Bancnota de o sută de lei din film, arăta Ecaterina Oproiu la premieră, este sinonimul indiferenţei. Cronica sa[3] amesteca verzi şi uscate, scoţând în evidenţă pretinsa „bizarerie” cultivată de Săucan. Ori pricina reală de nedumerire (şi de întristare) nu este varianta de autor, a regizorului, care nu a văzut lumina ecranului până în 1990, ci versiunea trunchiată arbitrar (niciodată agreată de regizor), adăugită cu câteva secvenţe teziste şi moralizatoare, cu o ilustraţie muzicală decorativă[4] (în locul pregnantei şi răscolitoarei muzici originale a lui Vieru) şi, desigur, cu happy end. Accentul, în sus-pomenita recenzie, cade nu pe „gustul pentru autenticul transfigurat de un simţ poetic refractar la dulcegării” al lui Săucan, ci pe dimensiunea „iraţională” şi „bizară” a Sutei de lei. Ca şi cum autoarea cronicii (totodată redactor-şef al revistei Cinema, la acea dată) nu ar fi ştiut nimic despre anvergura scandalului stârnit de acest film, despre forţa polifoniilor poetice din versiunea de autor.  

Dan Nuţu, Ion Dichiseanu

Marian Sorin Rădulescu  

---

[1] Ecaterina Oproiu remarcă interpretarea „ieşită din comun” a Ilenei Popovici: „replicile rostite cu ochii daţi peste cap, cuvintele acelea anticipate, subliniate, retezate de mutre şi mutriţe, amestecul acela de candoare şi insolenţă, puterea de a recrea textul, adică a crea impresia că-şi inventează replicile, că-şi pre-gândeşte vorbele”, „frazarea psihologică, nu numai frazarea ortografică”. Intrat în pielea personajului până la confundare, Dan Nuţu, ce „pare turnat pentru acest rol”, „a impus tipul unui adolescent dur, maliţios, extrem de reţinut în gesturi exterioare, deci nepitoresc, un dur ciudat, în fond un dur în aparenţă” ce ascunde „un fond de excesivă sensibilitate, sensibilitate care duce mereu în preajma suferinţei”.  

[2] În anii 70 au apărut şi alte câteva remarcabile filme româneşti de autor: Nunta de piatră, Duhul aurului, Zidul, Filip cel bun, Mere roşii, Cursa, Ilustrate cu flori de câmp, Casa dintre câmpuri.

[3] Cronica Ecaterinei Oproiu a apărut în Cinema, nr. 11, 1973.

[4] Aranjament muzical de Theodor Mitrache, pe muzică de Richard Oschanitzsky.