Îi citesc lui Theodor din Pildele lui Solomon că viața se află în căile dreptății, iar căile celor ce țin minte răul sunt spre moarte. Apoi mă întreabă dacă - atunci când ai o memorie bună - mai e cu putință să uiți răul. Fără să știe, a nimerit-o. Iar. Pentru că despre asta e vorba în propoziție: cum să dai delete la tot ceea ce, în memorie, îți provoacă tulburare, durere, amărăciune de tip cronic. Întrebarea sa e, involuntar, retorică. Restul sunt festivisme și angelisme. Tarkovski și Dostoievski vor fi fost nu atât „credincioși” (așa cum îi percepe o anumită parte a publicului), cât niște spirite profund chinuite de neputința de a uita și a ierta. În acest sens, pe Tarkovski, de pildă, l-a înțeles infinit mai bine femeia de serviciu din sala unde avusese loc proiecția filmului său cel mai biografic, Oglinda. Invitații (critici de film, regizori, actori etc.) au dezbătut îndelung filmul, iar femeia, nemaiputând răbda (trebuia să meargă acasă și, în plus, nici nu era plătită să facă ore peste program), le-a zis cam așa: „Hai, cărați-vă acasă că trebuie și eu să încui pe-aici. Și-apoi, ce-i așa greu de priceput despre ce e filmul ăsta?” (În sală se iscase un scandal, fiecare o ținea pe-a lui, iar părerile erau împărțite.) „Cum, tu ai înțeles?!?!” - se mirară ei. „Spune-ne și nouă, atunci!” Răspunsul ei fu cât se poate de simplu: „Filmul ăsta e despre un om care trage să moară, se gândește la răul pe care l-a făcut altora și nu știe cum să ceară iertare.” Comentariul lui Tarkovski: „Nu mai am nimic de adăugat!”
 |
| Oglinda (un film de Andrei Tarkovski) |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu