Partea mea de vină

„Fiţi precum pruncii!” – ne poruncea, din iubire, Cuvântul întrupat, cu aproape două milenii în urmă. Altfel, adaugă El, datorită iscodirii noastre, datorită iuţelii şi învârtoşării inimii noastre, nu ne putem bucura de Împărăţia păcii şi bucuriei, care „nu e din astă lume”. „Când nu mai suntem copii, am murit de mult”, ne aminteşte, două milenii mai târziu, sculptorul începător (pentru că îl preocupau începuturile, încă nepervertite, ale gândirii omeneşti), Constantin Brâncuşi. Cam pe aici se află, cred, taina restaurării noastre: în felul cum – redevenind „în toate minţile” – izbutim să fim stâlpi ai ruşinii. Ai ruşinii copilăreşti, nevinovate şi neprefăcute, faţă de propriile noastre nesăbuinţe. Faţă de nebăgarea în seamă a lucrurilor cu adevărat importante. Faţă de propria noastră adormire şi nesimţire. Faţă de asprimea cu care îi tratăm pe alţii, în vreme ce pe noi înşine căutăm cu sârg să ne menajăm. Iar de la psihologul Kris Kelvin aflăm că „ruşinea salvează omenirea” (Solyaris). Ruşinea ca vehicol pentru pocăinţă (metanoie), pentru venirea în fire cea mereu amânată sau lăsată nelămurită. Ruşinea pentru că ratăm ocazia de a deveni fiinţe cuvântătoare, eşuând în flecăreală. Culegem ceea ce semănăm. Iar compromisul cu „atacurile demonice”, uşurătatea cu care ne complacem în ceea ce nu credem cu toată inima noastră, sunt pricina amărăciunii noastre de mai târziu. E drept, Guica din Moromeţii e vie şi nu oboseşte să împrăştie venin. Vorbele ei, ca o lamă de cuţit, sunt – vrem, nu vrem – parte din meniul nostru zilnic, din criza şi încercarea noastră. De-am avea numai mintea pregătită să le primească aşa cum se cuvine: fără tulburare, cu îngăduinţă. De-am avea numai gândul îndreptat spre adevărata izbăvire, spre adevăratul tămăduitor. Dar nu e mereu aşa. Nu suntem îngăduitori, ci – o vreme, până în cesul cel rău – doar toleranţi. Ori toleranţa e neutră şi desparte, pe când îngăduinţa uneşte. Ni se pare că putem purta slăbiciunile oamenilor, ni se pare că suntem îngăduitori şi, înşelaţi, cădem în „felurite ispite” făr-a prinde chiar de veste. Iar atunci nu pricepem că trebuie să mulţumim şi să dăm slavă pentru acest krisis, pentru acest prilej de cercetare a sufletului nostru. Că spre binele nostru lucrează toate. Că „TOTUL e Har”, cum spunea preotul jertfitor din finalul filmului Jurnalul unui preot de ţară. Că – oricât de greu ne-ar fi să primim acest gând – răbdarea (de fapt: îndelunga răbdare) ne desăvârşeşte, după cum iuţeala mâniei ne pierde.

Evanescent (tablou de Dan Voinea)

Mă doare nu „exacerbarea demenţei” revărsată uneori asupra mea, cu bună ştiinţă ori nu, ci răspunsul meu pripit, partea mea de vină: reacţia mea, co-laborarea mea. Uşurinţa cu care – atunci când nesocotesc îngerul de lângă mine – mă smintesc şi mă tulbur. Astfel, tema mea de casă, pe care adesea nu reuşesc s-o împlinesc, e să deprind purtarea poverii celor ce nu sunt ei. „Ei nu sunt ei” îi spunea Constantin Noica mai tânărului său coleg de celulă, Alexandru. Ei, adică torţionarii şi călăii. Ei, viclenii şi indiferenţii – de ieri, de azi şi dintotdeauna. Ei „nu ştiu ce fac”. Dar nici noi, atunci când vorbim aceeaşi limbă înveninată cu cei ieşiţi din minţi. Dialogul cu cei necinstitori şi fără de cuvânt, cu cei care nu ştiu să se bucure şi nu cunosc voia bună, îmi aminteşte de o scurtă relatare a lui Nicolae Steinhardt. Acesta, în volumul Primejdia mărturisirii, îi povesteşte lui Ioan Pintea că, deşi îl rugase stăruitor pe Cioran „să înceteze de a mai scrie direct împotriva lui Hristos, de a-l ofensa, de a-l jigni” şi deşi marele „sceptic de serviciu” îi promisese că aşa va face, găseşte într-o revistă, câţiva ani mai târziu, un text de Cioran în care se spune că „fapta cea mai bună a omului în decursul istoriei este deicidul, omorârea lui Dumnezeu, adică răstignirea”. I-a scris, cerându-i o explicaţie, după care Cioran i-a răspuns aşa: „Articolul de care vorbeşti l-am scris înainte de a-ţi fi promis dumitale. Şi în orice caz, chiar dacă ţi-am promis tot ce ţi-am promis, eu rămân scriitor şi eu sunt responsabil, faţă de publicul meu cititor, de ideile mele.” Comentariul lui Steihardt: „Mi-am adus aminte de o anecdotă evreiască scrisă de un scriitor ovrei pe care-l cheamă Şalom Alehem, un scriitor celebru, şi ştiţi că are el acolo o scenă foarte nostimă cu două femei: una împrumută alteia o oală. ... Şi aia îi aduce după câteva zile oala înapoi, spartă. Şi asta, femeia care i-a împrumutat-o, zice: păi eu ţi-am dat o oală bună, ce-mi aduci mie oala asta spartă? La care aia îi răspunde aşa: mai întâi şi întâi că nu mi-ai împrumutat nicio oală, în al doilea rând oala pe care mi-ai împrumutat-o era spartă. În al treilea rând că oala asta, pe care ţi-am adus-o înapoi, e perfectă, n-are niciun defect şi e perfectă. În al patrulea rând, ia mai du-te-colo şi lasă-mă-n pace!”