Dacă există Crăciun fericit, există şi Crăciun
nefericit? – mă întreabă fiul meu, Theodor, aflat la vârsta întrebărilor năstruşnice. Primul lucru la care mă gândesc este Povestea de Crăciun a lui Charles
Dickens, cu a sa emoţionantă metamorfoză a paranoiei în metanoie. Fermecătoarea
şi duioasa poveste a lui Dickens despre recuperarea morală a unui om cu „inima îngheţată” rezonează,
peste timp, cu cea din filmul lui Akira Kurosawa, A trăi. Acolo, un funcţionar mărunt, ursuz şi singur ca un cuc află că suferă de
cancer terminal şi mai are foarte puţin de trăit. După ce întâlneşte şi el un
fel de „Spirit al Crăciunului” (precum Ebenezer Scrooge, cămătarul din
povestirea lui Dickens) i se luminează deopotrivă trecutul, prezentul şi
viitorul şi făptuieşte cea mai nobilă lucrare a sa: aprobă şi susţine în timp
record construirea unui loc de joacă pentru copii. Dar ce altceva este Zona lui
Tarkovski din Călăuza, dacă nu tot o călătorie
metafizică (spre adâncurile sufletului omenesc) şi geografică (spre Camera unde
se spune că se va îndeplini cea mai arzătoare, mai sinceră şi mai chinuitoare dorinţă
a omului) întru iluminare? În pragul acelei Camere, neuitata Călăuză le spune Profesorului
şi Scriitorului: „Iată, am ajuns. Ne aflăm aici, în prag. E momentul cel mai
important din întreaga viaţă. Nu trebuie să spuneţi nimic, trebuie doar să vă
concentraţi. Încercaţi să vă amintiţi întreaga viaţă. Când omul se gândeşte la
trecut devine mai bun. Dar mai cu seamă … SĂ CREDEŢI!” Spre deosebire de
„îmbunătăţirea” lui Scrooge, conştiinţa Scriitorului şi a Profesorului din apologul
tarkovskian nu se despovărează de tot ceea ce o sluţeşte: „Dacă-mi amintesc
întreaga viaţă – răspunde Scriitorul – mă îndoiesc că voi deveni mai bun.
Şi-apoi, nu-ţi dai seama cât de ruşinos este? Te înjoseşti, te rogi, implori.”
Chinuit de fantoma asociatului său decedat cu
fix şapte ani în urmă, în Ajunul Crăciunului, iar apoi de cele trei „Spirite
ale Crăciunului”, hainul şi avarul personaj din Povestea de Crăciun se
salvează pentru că nu consideră că este înjositor să te rogi. În fabula
dickensiană (ca şi la Kurosawa), monstrul din om este biruit. Morocănosul şi trufaşul
personaj renunţă la mândrie şi devine, într-adevăr, mai bun atunci când – cu
ajutorul dat de „Spiritul Crăciunului Trecut” – îşi revede trecutul; se smereşte
atunci când „Spiritul Crăciunului Prezent” îi pune oglinda-n faţă pentru a-şi
conştientiza nimicnicia; în fine, se cutremură când „Spiritul Crăciunului-Ce Va Să Vină” îi înfăţişează „ultima staţie” a rătăcirii sale: pierzania în veşnicie.
Totul se dovedeşte a fi doar un teribil vis din care mizantropul şi hainul Scoorge
se trezeşte ca o adevărată „făptură nouă”. Voios şi generos, împarte în jur
bucurie şi-şi respectă promisiunea faţă de ultimul spirit, aceea de a face din
fiecare zi un Crăciun. Sub poleiala sofisticatelor efecte speciale digitale (sonore
şi vizuale) pe care le presupune orice ecranizare actuală, hipertehnologizată,
a povestirii lui Charles Dickens (aşa cum este şi versiunea Disney regizată, în
2009, de Robert Zemeckis), aflăm un tâlc ascuns, mereu actual, pe care – de
peste două mii de ani – omenirea, trezită din înşelătoarele-i himere, caută să-l
trăiască neîncetat. Metanoia (pocăinţa
autentică, integrală) întru deşteptare, descoperirea „omului din om” şi
renaşterea duhovnicească întru „făptura cea nouă” este singura alternativă la descompunerea
şi urâţirea sufletească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu