Ionuț Mareș scria recent despre Killing of A Sacred Deer că e o „mizerie sinistră”, că regizorul e cinic deopotrivă față de spectatori și față de personajele sale. Poate că, dacă nu era atât de vehementă opinia lui Ionuț, nu m-aș fi dus să-l văd. Însă a ajuns în primitoarea sală de mall și m-am dus. Voiam să văd cum stă treaba cu cinismul, cu mizeria și, căutând cu lumânarea să mă conving, aveam să-i dau dreptate lui Ionuț. Ultima jumătate, cel puțin, mi s-a părut că trenează fără să ducă nicăieri. Trebuie un film să ducă undeva? De bună seamă, altminteri de ce ai alege să vezi filme? Așa se facă că thriller-ul (i s-a mai spus mystery, iar eu - cu gândul la tulburătorul și convingătorul film al lui Constantin Popescu jr. - îi spun horroroca) regizat de conu Iorgu Lanthimos a reușit să mă piardă pe drum. (Ionuț l-a comentat atent și cu argumente, aici.) Adică am ajuns să mă gândesc la cu totul altcvea decât ceea ce vedeam pe ecran. M-am gândit, bunăoară, la apoftegma unui monah care spunea așa: „Dacă socotești că totul este al lui Dumnezeu Care miluiește, și nu al celui ce voiește, nici al celui ce aleargă, pentru ce nu înțelegi și nu iubești pe fratele tău cu o iubire desăvârșită?” Și m-am mai gândit la vorbele Apostolului: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci pe aceea ce va să fie căutăm”. În tradiția vechilor greci (și a evreilor din vechime), Lanthimos pretinde că Dumnezeu (sau Destinul) este îmblânzit după principiul talmudic - „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Ori glasul Apostolului ne amintește că Dumnezeu se îmblânzește cu facerea de bine. Sigur, există în noi o aprigă nevoie de „dreptate” și, de cele mai multe ori, căutăm să ne facem singuri dreptate, uitând că - în ultimă instanță - totul se plătește. Că - din fericire sau din nenorocire - nimic nu rămâne fără plată. Dar Sacred Deer nici măcar nu surprinde „urâciunea pustiirii” declanșată de o „piază rea” (ca în Aurora, ca în Leviathan sau Pororoca). La „judecata de apoi” a regiei, conu Iorgu nu prea are ce pleda. Dar, deh, asta e doar o citire a filmului. Altora li se va părea „magnific”, incitant de „misterios”, de „filosofic” și „suprarealist”. Până la urmă, orice am spune sau scrie, nu facem decât să ne împărtășim. Poate de aceea nici nu cred - fără rest - în cronici hiper-elogioase ori hiper-defavorabile.
Ionuț a avut dreptate, iar eu, după cele 109 minute de proiecție care păreau că nu se mai sfârșesc, am plecat de la filmul lui Lanthimos cu jocul tânărului Barry Keoghan (din Dunkirk) și cu o nesperat de bună subtitrare în română a dialogurilor.
...eu am mai plecat și cu o reajustare a culturii mele muzicale, aflînd, bunoară, și de minimalista pînă la saturație piesă a lui Jani Christou: Enantiodromia (1965/1968), interpretată pentru filmul grecului de Oakland Symphony Orchestra; și uite, așa, răsăritul a fost întălnit de apus! oare chiar așa degeaba să fi fost tot efortul „lu' conu' Iorgu”? iar cheia dvs. creștină de lectură chiar nu se potrivește, deși trebuie să recunosc că mi-a plăcut Nicole Kidman pupînd picioarele însîngerate celui față de care s-a „îndatorat” atăta soțul ei....
RăspundețiȘtergereNu cred că aș putea defini o „cheie creștină” de lectură a filmelor. Sau una „necreștină”. Pur și simplu e vorba despre a rezona sau a nu rezona cu „bulgărele” văzut/auzit pe ecran. Pe ditamai ecranul, în ditamai sala, cu ditamai instalația de sunet, fotoliile etc. Deci nu am nicio scuză pentru eventuale „condiții precare” de vizionare. Iar gândurile care mi-au venit în timpul vizionării am recunoscut chiar eu că n-au nicio legătură cu filmul, nu se vor o interpretare „creștină” a lui. Dacă efortul regizorului a fost degeaba? Pentru mine, se vede că da. Mi s-a făcut dor nu numai de Bergman, Bunuel, Antonioni, Hanecke, von Trier, ci și de Tarantino. Iar asta nu credeam că se va întâmpla vreodată. :) Însă, cum spun englezii (și parafrazând), one man's sacred deer meat is another man's poison. Și n-are nicio legătură cu presupusul demers „necreștin”. Aș fi tentat să asemăn acest film cu mult prea „creștinul” OSTROV, în sensul că (așa cum observa Daniel Cornea în cartea sa testamentară, CINEMA-UL, O LECTURĂ ÎMBISERICITĂ), și acolo viu este tot un singur personaj. La Pavel Lunghin, călugărul Anatolie. În SACRED DEER, Puștiul. Dar un personaj, oricât de bine interpretat, nu poate salva un film. OSTROVUL epata prin „ortodoxism”, SACRED DEER epatează prin „iphigenism”. :)
RăspundețiȘtergereși mie mi-este, uneori, poftă de filmele lui Robert Bresson, dar nu atunci cînd văd filmele altora; aceea e o dorință aparte, cutezătoare, singulară...mulțumesc că mi-ați reamintit să iau cartea lui Daniel Cornea, pe care o uitasem, înainte să o fi parcurs. Căci nu o am încă. Mea culpa!
RăspundețiȘtergerePăi tocmai despre asta e vorba: nu am simțit implicarea lu' conu' Iorgu în așa manieră încât să uit de Bresson & co. :) Iar cartea lui Daniel Cornea e un must, ca să zic așa.
RăspundețiȘtergere