Gânduri pe marginea unui protest

Mitică Popescu & Gheorghe Cozorici în
Vânătoare de vulpi (1980, regia: Mircea Daneliuc)
Fotografie de Emanuel Tânjală

Vânătoare de vulpi este, printre altele, și filmul dispariției unei clase sociale din România - țărănimea. Sau al metamorfozei sale degenerative. Este și unul din foarte puținele lung-metraje românești oneste despre viața la țară. La țară nouă, adică trecută prin colectivizarea forțată, prin stricarea rânduielii. Pe aceeași temă, izbutite au mai fost doar O lacrimă de fată și Baloane de curcubeu (ambele de Iosif Demian), Casa dintre câmpuri și Fructe de pădure (ambele de Alexandru Tatos) - din câte știu.
La fiecare manifestare spontană de „autosesizare” și indignare față de conținutul „blasfemator” al unor filme proiectate la cinema-ul de la Muzeul Țăranului Român din București (considerat de furioșii protestatari un „loc sacru”), mă întreb ce anume ar trebui să cuprindă și să nu cuprindă acest repertoriu. Există un index, o listă cu ce e permis și ce nu este permis? Este oare bine să cuprindă filme făcute în lumea mare, extra-românească, în care personajele nu sunt țărani virtuoși? Este oare bine să cuprindă cele cinci mai sus pomenite titluri, câtă vreme regizorii lor (Daneliuc, Demian, Tatos) nu pun într-o lumină prea bună (idilică, pășunistă) viața la țară? Este oare bine să existe un cinema la MȚR? (Chiar așa: ce treabă are țăranul român cu cinema-ul? Țăranul român de după 1990 nu mai are, clar, niciuna, de vreme ce s-au închis toate sălile de cinema de la sate.) Iar dacă există, cum se întâmplă încă, în A.D. 2018, e bine să se proiecteze acolo și altceva decât filme evocatoare despre miorițe și ciobănei trași prin inele? Îmi pun aceste întrebări pentru că protestele trec, imnele bisericești ale celor cântă „Cu noi este Dumnezeu” în locul proiecției cu filme „decadente” se termină și ele, nu le auzi în buclă, iar pânza albă a ecranului trebuie umplută mereu cu ceva. Iar autorii protestelor, presupun, urmăresc o „asanare”, o schimbare. Spre binele obștii, desigur. Mă mai întreb ce anume se află pe rafturile librăriilor de la MȚR. Cât de atent sunt filtrate cărțile care ajung acolo, DVD-urile cu filme puse în vânzare, ce fel de muzică se vinde acolo pe CD-uri, ce fel de muzică se cântă în concert etc. Există o cenzură și la cărți sau cu literatura sunt mai permisivi apărătorii purismului țărănesc? Și, la fel, cu muzica. Adică, dacă tot facem o revoluție, măcar s-o ducem până la capăt.
Mă gândesc la toate acestea pentru că nu țăranii (câți or mai fi rămas, nepătrunși de perfidul „spirit citadin”) se duc să vadă filme la MȚR, iar țărani - în sensul tradițional - oricum nu prea mai sunt. Mă mai gândesc că, în vreme ce ne oțărâm să purificăm repertoriul filmelor de la MȚR, uităm că repertoriul cinematografelor din România (și nu numai, evident) s-a americanizat în proporție de (aproape) 100%. Americanizat nu în sensul că găsești cumva filme hollywoodiene de Buster Keaton sau Chaplin sau Orson Welles sau John Ford sau Sydney Pollack, Bob Fosse etc. Amercianizat în sensul că nu poți vedea altceva decât blockbusters din anul în curs (sau din anul precedent). Ori filme „de gen”, croite după clișee vechi de când lumea. Așa cum uităm că nu există, la nivel național, niciun fel de politică culturală, educațională, coerentă. După cum uităm (sau ne prefacem că uităm) că, în era internetului, nu prea mai ține să faci educație patriotică în spirit pășunist, reducând procustian un întreg popor la nevoile spirituale ale unei pături sociale, fie ea și degenerată. Și oferindu-i, iar și iar, doar filmele „epopeii naționale”.
De-asta cred că ar trebui să se înțeleagă că o sală cu repertoriu exclusiv alcătuit din filme documentare despre „țăranul român” nu există în România. Și, oricum, această sală nu a fost și nu este cinema-ul de la MȚR. Blasfemul, scria teologul ortodox Olivier Clement, „ar trebui resemțit de către creștini ca o problemă ce le este pusă cu duritate”. Ca atare, și adevărata reacție la filmele „blasfematoare” proiectate acolo ar trebuisă fie, cum scria tot el, „o artă liturgică strălucitoare”. Nu o formă de activism. Un activism, ce-i drept, foarte corect politic, având în vedere că la putere sunt acum oameni „cu frică de Dumnezeu” și pe care-i vedem jurând pe Biblie.