Cei 7 samurai - eroism fără emfază

Am zis să-i arăt lui Ioan Cei șapte samurai înainte să prindă gust pentru filmele de super-acțiune cu supereroi, super-efecte și super-culori de la Hollywood. Ori să cadă în plasa telenovelelor și a spiritului breaking news din programele TV. Nu de alta, dar atunci n-ar mai exista pentru el nimic decât Hollywood sau/și Bollywood. Cu ani în urmă, fiind în ultima clasă de liceu, am descoperit filmul lui Kurosawa la Cinema Capitol. Fusese difuzat într-o copie nouă în toată țara. În anii 80 era un obicei des folosit în România: nu se mai importau filme americane, ci se făceau copii noi la filme (mai mult sau mai puțin) vechi. Din SUA sau Italia sau Franța sau Japonia etc. Țin minte că lentoarea primei părți l-a enervat cumplit pe colegul cu care fusesem la film și care se aștepta să vadă - nu doar în ultima oră de proiecție din cele trei care, pentru el, nu se mai terminau - bătai ca la carte, nene! Ori Kurosawa, adesea cu umor, îți oferea altceva: atmosferă, poezie, candoare, coregrafie, meditație pe tema vieții și a morții, a violenței, a lipsei de iubire și afecțiune. Una peste alta, Ioan s-a bucurat și a râs copios de Kikucio (Toshiro Mifune), samuraiul hâtru și zurliu care, pe alocuri, i-a amintit de Chaplin, Buster Keaton, Jaques Tati sau Pierre Etaix. Doar de vreo trei ori m-a întrebat (însă nu enervat): „Când vin odată tâlharii ăia?”

Mă uitam - a nu mai știu câta oară - la Cei șapte samurai - și-l simțeam aproape pe bunul Kurosawa, pe artistul veșnic îndrăgostit de binele și frumosul acestei lumi, preocupat să sădească un gram de nădejde în sufletele spectatorilor. Și, încă o dată, mi-am spus că trei sferturi din Andrei Rubliov e de aici, iar restul e din Mizoguchi, Bergman, Bresson și Bunuel. Și, desigur, din formele și culorile extatice ale zugravului de biserici, Andrei Rubliov. Lentoarea însă e de aici. Și jindul după împărăția Binelui, care l-a făcut pe Tarkovski să-l simtă atât de aproape pe fratele său nipon. Mă mai gândeam apoi că nu e nimic „ostentativ” și „naționalist” în eroismul personajelor lui Kurosawa, în vreme ce filmele românești de dinainte de 1990 (excepție: Dreptate în lanțuri, Viața nu iartă) tocmai asta promovează: eroismul cu emfază și pompă. Ce-i drept, după 1990 au apărut și O vară de neuitat și Tertium non datur și Aferim!, dar ele sunt tot excepții. Am revăzut zilele trecute - tot pentru Ioan - Pe aici nu se trece. Ce declamativ e eroismul aici, câtă risipă de șabloane... Dar numai șabloanele (și super-eroii: voievozi, comisari, haiduci etc.) au făcut istorie în filmul românesc așa-zis istoric! Pe de altă parte, nu sunt mulți ca și Kurosawa nici în lumea mare. A mai fost câte un Lewis Milestone (Nimic nou pe frontul de vest), ori un Jean Renoir (Iluzia cea mare). Dar maestrul desăvârșit al acțiunii, al filmului-spectacol și, deopotrivă, contemplativ, rămâne Kurosawa prin Samuraii săi.