joi, 28 decembrie 2017

Cântarea cântărilor

Într-un sfârșit de decembrie 1986, pe 29, aveam să aflu - de la Televiziunea Iugoslavă - că Andrei Tarkovski s-a mutat acolo unde nu e nici întristare, nici suspin. După o grea suferință și după ce se stabilise în străinătate. Și-a schimbat statutul de singur printre ai săi (în URSS), cu singur printre străini (în Italia, Franța, Anglia). Iar filmul care exprimă cel mai clar sentimentul de înstrăinare e Nostalgia (1983), pe care sârbii l-au și programat la TV în chiar ziua în care și-a luat adio de la cele pământești. El, care a iubit atâta acest Pământ (Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza stau mărturie) - cum, cinematografic vorbind, îl iubise doar Alexander Dovjenko. Tarkovski nu mai face umbră Pământului de peste 40 de ani, însă a reușit să sucească (ori, poate, să îndrepte) mințile multora. Oricum, ale celor care îl cercetează cu atenție, printr-un neobosit (și de bucurie dătător) work in progress.
Dacă ar fi să adun într-un cuvânt imaginile tarkovskiene de la Compresorul și vioara până la Sacrificiul, acela ar fi ... ZONA. Și, ascunsă în chiar inima ei, Camera Dorințelor, în care se îndeplinesc nu orice fel de dorințe, ci doar acelea vitale, fără de care nu poți trăi. Cum ar veni, știe ea, Zona, de ceea ce ai tu neapărată nevoie. Dacă o rogi să-l facă sănătos pe cel drag ție, ea-ți va da un sac cu bani, pentru că știe că în adâncul sufletului asta ai dorit. Mai departe e treaba ta. Sau te căiești sau - cum s-a întâmplat cu Mistrețul, cunoscut înainte ca Învățătorul - îți faci felul pentru că ai ajuns la limita de jos a respectului de sine. De fapt, chiar ai depășit-o.
Călăuza
Care e comoara de mare preț a Călăuzei tarkovskiene? Discreția cu care regizorul îi spune povestea. Fără nicio explicitare, fără nicio delimitare strictă. Și cum ai putea delimita cele ce, până la urmă, sunt ale Duhului care colindă pe unde numai El știe? Și tot al Său e și jindul Călăuzei, dorirea lui de a-i ajuta pe oameni să recunoască poezia, să înțeleagă că ea, poezia, este nedespărțită de jertfa de sine. Că fără jertfa de sine nu putem trăi. Disponibilitatea de a te jertfi - iată „minunea”. Doar că, pentru ca „minunea” să se producă (iar „minunea” e însăși venirea omului în fire, după atâtea părelnicii), e nevoie să vrei. „Să crezi, mai ales să crezi!” - le spune Călăuza, scepticului Scriitor și cinicului Profesor. Să crezi în tine (pentru că „totul depinde de noi, nu de Zonă!”), dar mai ales să crezi în civilizația pierdută a Bisericii, din care în Călăuza vedem destule semne. Astfel, Călăuza se apropie nu atât de Solaris (deși Kris, psihologul șovăielnic și dornic să se „încredințeze”, își ia cu el pe „planeta-ocean” Troița lui Rubliov), cât de problematica din Andrei Rubliov: când toți și-au pierdut credința (inclusiv iconarul de geniu), apare cineva (băietanul Borișca, făuritorul clopotului) care e dispus s-o ia de la capăt. Abia atunci călugărul iconar renunță la votul tăcerii autoimpuse (vreme de zece ani) și-i spune: „Hai cu mine, tu o să construiești clopote, eu o să pictez icoane!”. Călăuza din Stalker nu mai are pe cine să ducă în Zonă, pentru că „nu numai aceștia doi nu cred, nimeni nu mai crede!”.
Călăuza
Și totuși, filmul nu se termină decât după ce o vedem pe fetița oloagă a Călăuzei cum citește dintr-un volum (vizibil citit și răscitit, plin de semne de carte), în timp ce-i auzim vocea recitând în șoaptă niște versuri de Arseni Tarkovski (tatăl regizorului), ca o „cântare a cântărilor”, despre apropierea de taină dintre doi îndrăgostiți (apropo de scheletele îmbrățișate pe care le vedem, preț de câteva clipe, în antecamera din Zonă):
Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito
Cu jocul de lumini şi umbre
Când ridici pleoapa din senin
Şi cuprinzi totul cu privirea,
Ca fulgerul căzut din cer.
Dar mă încântă şi mai mult 
Pleoapele sfielnic coborâte
Într-un sărut înflăcărat
Şi pe sub gene simt atunci
Mistuitoarea ta dorinţă.
Călăuza
Mulți consideră filmele lui Tarkovski o „plictiseală” teribilă, pentru mulți ele sunt „deprimante”, „pesimiste”, „greoaie”. Se verifică - încă o dată - ceea ce aflăm de la Călăuza: totul depinde de noi, nu de Zonă. Vedem doar ceea ce vrem (sau suntem pregătiți) să vedem, să simțim, să înțelegem. Nici mai mult, nici mai puțin. 
Călăuza

Un comentariu:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.