Why?

„Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.” (Matei, 21.22)

***

De o vreme încoace, Theodor, la cei zece ani şi jumătate ai săi, vrea să ştie de ce Dumnezeu nu „percutează” imediat la cererile sale. De ce, vasăzică, tace şi nu face. De ce nu-i îmbracă pe cei goi, de ce nu-i vindecă pe bolnavi, pe suferinzi, pe muribunzi etc. De ce nu se „execută”.

Mă gândesc la Mussolini (însă el era ateu), despre care se spune că, într-o întrunire, s-ar fi uitat la ceas si a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în cîteva minute să mă trăsnească dacă există! O oră mai târziu s-a uitat din nou la ceas. Nu fuseze trăznit şi – q.e.d. – a tras concluzia că Dumnezeu nu există. Mă gândesc la încrâncenarea torţionarilor din temniţele comuniste, care le cereau victimelor să demonstreze hic et hunc existenţa lui Dumnezeu. Mă mai gândesc însă şi la existenţialiştii care susţin că Dumnezeu nu este o existenţă ce trebuie (şi poate fi) demonstrată, ci o realitate ce trebuie trăită. Ei, asemenea celor din vechime (care nu raţionalizau totul), au înţeles: credinţa (despre care vorbeşte Călăuza în pragul „camerei dorinţelor” din Stalker, şi care este lucrătoare doar într-o minte îmbisericită) nu-i totuna cu magia. Dar viţeii de aur n-au moarte. Seduc mereu. 

Concluzia lui Theodor: dacă trebuie să aşteptăm, cu răbdare, ca Dumnezeu să ne răspundă, pentru ce trebuie numaidecât să-i ascultăm pe părinţi? De ce să nu fim şi noi asemenea lui Dumnezeu, care nu se grăbeşte? De ce trebuie ca noi (copiii) să facem ascultare fără să crâcnim, câtă vreme Dumnezeu nu ne face toată voia? Ce să-i răspund?  Poate că se va mângâia cândva cu răspunsul lui Steinhardt (care e şi jocul secund în Stalker): „Fiecare tot ceea ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândeşte ci neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor.” (Jurnalul fericirii) ...