Ei au rămas oameni...

Am revăzut şi documentarul lui Nicolae Mărgineanu (Universităţi şi închisori) despre tatăl său – eminentul savant, deschizător de drumuri în psihologia secolului XX – al cărui nume l-a moştenit. Unul din cercetătorii de elită indezirabili în „obsedantul deceniu” şi jumătate, căci a petrecut 16 ani în puşcărie, care a avut puterea să mai trăiască încă pe-atât după eliberare („graţierea” din 1964). Omul a studiat la principalele universităţi din Europa (Germania, Anglia) şi America, după care s-a întors în ţară. A intervenit pe lângă americani pentru retrocedarea Ardealului imediat după 1944 (într-un fatal contratimp istoric, pe când elita politică era formată în principal din cetăţeni de alte etnii decât cea română) şi, acuzat fiind de spionaj pentru americani, a fost întemniţat, torturat şi – în cele din urmă – călit ca om. Şi aşa s-a călit oţelul – caracterele de oţel ale atâtor şi-atâtor oameni dârzi.

Urmărind acest episod de „memorial al durerii” m-am întrebat câţi dintre tinerii (şi nu numai) posibili spectatori ai acestui film ştiu ce-nseamnă o elită intelectuală şi felul în care aceasta – în deceniile cinci-şase – a reuşit să transforme (pe şest, desigur) închisorile în amfiteatre. Exact ca-n mărturia lui Constantin Noica (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), unde aflăm despre orele-conferinţe susţinute de tot felul de distinşi oameni de ştiinţă şi cultură în faţa auditoriului din celule, format nu numai din titraţi, ci şi din oameni altminteri fără dragoste de carte (muncitori şi ţărani fruntaşi ce deveniseră indezirabili într-o societate bazată pe teroare şi pe nimicirea celor lucrători şi sârguincioşi).

Pe cine mai interesează cărţile de psihologie ale lui Nicolae Mărgineanu (Psihologia exerciţiului, Psihologia germană contemporană, Psihologia învăţării, Psihologia franceză contemporană, Psihologia configuraţiei, Analiza factorilor psihici, Psihologia persoanei, Psihotehnica în marea industrie, Problema evoluţiei, Natura ştiinţei, Sub semnul omeniei, Psihologie şi literatură, Condiţia umană, Psihologie logică şi matematică ş.a.) într-o vreme când numele Mărgineanu are cu totul şi cu totul alte rezonanţe în România? Pentru cei tineri (şi nu numai) el este sinonim cu hit-ul pop „Mă iubeşte femeile”, al lui Mihai Mărgineanu. Poate că pe aici, printre „vedetele” – agramate, agresive, mitocane – apărute peste noapte şi confecţionate de micul ecran otevizat ar trebui să-i căutăm pe urmaşii savantului Mărgineanu şi ai celor asemenea lui, care au înfruntat frigul, foamea şi umilinţele din închisori. Ei sunt, azi, „elita” ţării şi vor mai fi încă multă vreme de-acum înainte…

 

***

P.S. Câteva evenimente muzicale de care, cu Theodor, m-am bucurat: Orestia II de Aurel Stroe, un recital de orgă & cello (Alexandru Moroşanu şi Georges Athanasiades au interpretat lucrări de J.S. Bach, B. Marcello, A. Vivaldi, Fr. Liszt, J. Berky, G. Tartini şi Jehan Alain) şi recitalul ansamblului „Percutissimo” al Facultăţii de Muzică din Timişoara (condus de Doru Roman), cu următorul program: L. Denev – Drumland; S. Fink – Paderissimo; C. Bright – The Wild Boys; M. Ohana – Etudes Choregrafiques; P. Long – Strange Loops; E. Varèse – Ionisation.

Am revăzut Secvenţe (capodopera lui Alexandru Tatos), un excelent document al anilor 70-80 din România socialistă. Cei care au radiografiat societatea românească nefardată sunt chiar membrii echipei de filmare, în frunte cu regizorul-scenarist (Tatos), cu directorul de imagine (Florin Mihăilescu) şi pictorul-scenograf (Andrei Both). Suntem în zona Fellini (8 ½), Wajda (Totul de vânzare), François Truffaut (Noaptea americană) etc.. Filmul lui Tatos este însă şi un eseu despre singurătate (vezi primele două episoade: „Telefonul” şi „Prospecţia”), dar şi o punere pe tapet (cu ironie, desigur) a kitschului cel de toate zilele din ţărişoara noastră (vezi birtul jalnic la care şef este acel Crăcănel tradus de-o Miţă Baston de care, asemenea personajului caragialesc, nu se poate despărţi; interiorul sufrageriei sale şi colecţia de … ascuţitori etc.). Dar Secvenţe este, mai ales, un studiu (mereu ironic) al relaţiei victimă-călău (vezi al treilea episod: „Patru palme”).