Într-un fel, despărţirea de mamă – atunci când ai simţit (chiar dacă – sau mai ales – prea apăsat, uneori) ce înseamnă o mamă – este o nouă naştere. O nouă retezare a cordonului ombilical. O ieşire dintr-un fel de închisoare şi-o intrare într-o altfel de existenţă. Oricât ar fi fiul de voluntar, o mamă adevărată este conştiinţa mustrătoare.
Nu pot să nu mă gândesc la gândurile lui Steinhardt de la ieşirea din închisoare, la bilanţul său mărturisit în Jurnalul fericirii. A intrat în închisoare, spune el, orb („cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi”) şi a ieşit „cu ochii deschişi”; a intrat „răsfăţat, răzgâiat”, şi-a ieşit „vindecat de fasoane, nazuri, ifose”; a intrat nemulţumit, a ieşit „cunoscând fericirea”; a intrat „nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri”, a ieşit nepăsător; soarele şi viaţa îi spuneau puţin, acum ştie să guste „felioara de pâine cât de mică”, să admire „mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul”; iese împăcat: cu cei cărora le-a greşit, cu prietenii şi duşmanii, ba şi cu sine însuşi. Mulţumeşte sincer, făgăduieşte serios… Dar – se întreabă monahul – câţi n-au mulţumit şi n-au făgăduit? Gândul sceptic nu îl clatină totuşi pentru că „experienţa celorlalţi nu ne e transmisibilă”.
Poate că aici, în închisoare, trebuia să rămânem cu toţii. Poate că era mai uşor, mai bine. Asta apropo de prima „închisoare” (primul rai: pântecele matern – vezi excelentul desen-animat Get Out) şi a doua „închisoare” a omului (ce durează câtă vreme omul are părinţi – vorba poetului – „pe pământ, nu în gând”). Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare (din orice fel de închisoare) trebuie să crească în proporţii de necrezut.
***
Alexandru Tatos (regizor, scenarist la: Mere roşii, Rătăcire, Secvenţe, Secretul … armei secrete ş.a.), la moartea mamei sale: „S-a dus omul care m-a iubit cel mai mult... M-am purtat urât cu ea, nervos, nu i-am făcut toate plăcerile – cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi – şi asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care n-am să-l pot umple niciodată. Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă păzeşti! Draga mea mamă.....”***
Despre morţi numai de bine, se zice. Înţeleg sâmburele acestui gând abia la o slujbă de pomenire, atunci când preotul se roagă pentru iertarea greşelilor robului / roabei lui Dumnezeu, pentru dezlegarea de tot ceea ce ţinuse răposatul legat pe pământ: „Toate câte a greşit să i se ierte.” Este, în aceste rugăciuni de pomenire a celor adormiţi, semnul neuitării lor peste veacuri. Ei mor abia atunci când noi, cei care încă mai facem – o vreme – umbră pământului, uităm (sau nu mai vrem) să ne rugăm pentru ei. Când îi ignorăm (cu sau fără de voie) din ruga noastră, ce – fără pomenirea lor – nedesăvârşită este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu