Crez

Mărturisirea unui crez este importantă, cu atât mai mult atunci când acesta implică dubla dimensiune a orizontalului (raportul cu semenii) şi verticalului (raportul cu nevăzutul, cu sacrul, cu transcendentul). Şi totuşi, nu ştiu ce mă face să cred că mai presus de folosirea unei etichete (Ortodoxia, semnificantul) se află transpunerea ei în practică (Ortopraxisul, semnificatul) – proces care ţine o viaţă şi se termină doar în ... pânzele albe. În ultimă instanţă, este cea mai personală rubrică din viaţa unui om.

În sertarele rubricii basic info, un simpatic amic „virtual” de pe facebook scrie, în dreptul categoriei religious views, o denominaţiune (confesiune) ciudată: poetry. Îmi place tare mult şi-i urez să nu se vindece niciodată de ea. Dacă – via Tarkovski, Abuladze, Paradjanov, Dostoievski, Steinhardt, Pavel Florenski etc., dar şi a unor mărturisitori în carne şi oase – n-aş fi descoperit icoana şi spaţiul liturgic bizantin, aş fi completat şi eu la fel această rubrică.

De la o anumită distanţă, religia şi poezia par să se confunde, dar atunci când este neamestecată cu dulcegării kitsch sau cu gesturi triumfaliste, apropierea – conştientă, asumată, de bună voie şi nesilit de nimeni – de frumuseţea ortodoxă (sunete, forme şi culori care, nepăsătoare faţă de mode, ascultă de veşnicie) ce „salvează lumea” (Dostoievski) presupune mai mult decât o respiraţie poetică. Botezul lui Steinhardt în temniţa comunistă n-a fost doar o figură de stil.

Ortopraxisul (termen ce mi se pare mai nimerit decât Ortodoxia, ce sună abstract) – ca  „devenire întru fiinţă”, ca mod de a fi în lume (fără de a te lăsa robit de cele „ale lumii”) ca răspuns la o chemare împărătească pe care ştii că nu o poţi refuza – e însăşi împărtăşirea cu „metafora vie” (Paul Ricoeur), cu Dumnezeul Întrupat, cu Părintele Luminii, cu Lumina din Lumină. E desăvârşirea trăirii poetice, adică angajarea deplină în aventura numită metanoia.