Filmul ca o icoană

Există filme (aşa cum există oameni) care te încarcă, pozitiv, cu blândeţe şi calm, care îţi redau încrederea în tine, fără să-ţi strecoare, la pachet, şi un păgubitor bonus de aroganţă şi autosuficienţă. Aşa sunt filmele, de un surprinzător firesc, ale lui Cristian Mungiu. Aşa este omul Cristian Mungiu, care le scrie, regizează şi, uneori, le (co)produce. Cinematograful românesc de după 1990 se remarcă printr-o dezlănţuire a umorilor bine ţinute în frâu de cenzura politică de până atunci. Filmele lui Cristian Mungiu refuză acest trend şi redescoperă – la alte dimensiuni, ce nu exclud tragicul, notele grave – tandreţea şi umorul blajin din filmele cehe ale anilor 60, 70, 80 (Forman, Menzel şi alţii). 

***

Fiecare spectator se raportează la un film controversat, ca După dealuri, în funcţie nu atât de „experienţa religioasă” acumulată (să nu uităm că şi ideologiile sunt susţinute sau combătute cu religiozitate), cât de măsura în care şi-a îmbisericit mintea. Nu evlavia stârnită de formele şi culorile umanist-realiste din tablourile religioase (ce declanşează o căinţă năvalnic doloristă), şi nici evlavia faţă de doctrine politice şi ideologii, ci „evlavia bisericească” (a cărei obârşie este icoana bizantină) ne ajută să desluşim filmul lui Cristian Mungiu.

Ceea ce şi-a dorit autorul său (pentru că După dealuri este un „film de autor”) a fost nu să ilustreze sau să „documenteze” un eveniment real („cazul Tanacu”, descris în romanele „non-ficţionale” ale Tatianei Niculescu-Bran, prezentat cu tot apanajul senzaţionalist de presa tabloidă), ci să îl „reprezinte” artistic, filmic. Să ajungă la expresivitate, să emoţioneze, dar cu un minim de arsenal. „Personajul muzică” este (cu excepţia unui cântec de leagăn) cu totul absent din film. Dialogurile (rostite de actori în chip firesc şi grai moldovenesc) sunt esenţializate, au dimensiuni escatologice şi, pe alocuri, amintesc de  apoftegmele pustnicilor din vechime. Scenografia lui Călin Papură (secondat de Mihaela Poenaru), deosebit de sugestivă şi în cadrele de interior şi în exterioarele cu iz flamand, aminteşte însă de „epoca de aur” a filmului românesc, în care decorurile participau activ la crearea atmosferei. Câteva din filmele artistului-scenograf stau mărturie în acest sens: Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, Balanţa, O vară de neuitat. Imaginea lui Oleg Mutu (Zapping; Corul pompierilor; Dincolo; Ajutoare umanitare; Moartea domnului Lăzărescu; 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; Amintiri din Epoca de Aur), nu urmăreşte nicicând să „încânte” privirea, să fie doar un „element de decor”, ci, mai degrabă hieratică decât sentimentalist-exotică, slujeşte îndeaproape concepţiei lui Mungiu.

Asemenea unei icoane, După dealuri se dezvăluie doar ochiului deprins a discerne imaginea poetic-transfiguratoare de reprezentarea pietist-demonstrativă, cuvântul de palavre. Sf. Ioan Damaschinul spunea: „Arată-mi icoanele la care te închini ca să pot să-ţi înţeleg credinţa.” Parafrazându-l, am putea spune şi noi: Arată-mi filmele care îţi plac ca să-ţi spun cine eşti.