Ediţiile mereu îmbunătăţite ale acestei cărţi-fluviu încearcă să arate cum a fost posibil, pentru întâia oară în istorie, ca un popor să devină propriul său duşman, și în același timp să se aleagă cu un prieten de nădejde: poliţia politică.
Antologia lui Alexander Soljeniţîn a fost, o vreme, un work in progress. Tenace, autorul a adunat şi ordonat mărturii şi documente de la supravieţuitorii Gulagului, de la rudele sau prietenii celor care au pierit acolo. Lectura Arhipelagului (excelent tradus în română) este pe cât de necesară, pe atât de amânată – atmosfera descrisă e mult prea dură şi orwelliană. Subiectul însuşi pare incredibil. Soljeniţîn ştia că Europa nu va crede „pomelnicile astea monstruoase” decât atunci când va fi „zekuit” ea însăşi (a „zekui”, adică a avea experienţa Gulagului). Însă, adaugă el, nimeni nu le-ar fi crezut nici în Rusia pre-sovietică. „Hitler a fost un învăţăcel, dar el a avut noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni” – conchide amar Soljeniţîn.
În Gulag, opresaţii („umiliţii şi obidiţii”) sunt adesea mai mărinimoşi decât opresorii. Raportarea la Dostoievski este un leitmotiv. Dacă pe vremea sa moşierul îi cruţa pe iobagi („costau bani şi prin munca lor îi înmulţeau averea”), comandantul de lagăr din Gulag nu-i cruţă pe deţinuţi („nu el i-a cumpărat, moştenire copiilor nu-i lasă, mor unii – vin alţii”). Criminalitatea a ajuns ca malaria: „s-a raportat o dată că a fost eradicată, nu se mai tratează această boală şi nu se mai poate pune un asemenea diagnostic”.
Dacă iniţial cenzura de pe vremea lui Dostoievski i-a refuzat publicarea Amintirilor din Casa Morţilor („de teamă că viaţa uşoară înfăţişată acolo nu va mai descuraja delincvenţa.“), dacă deţinuţii puteau să iasă din coloană ca să ceară de pomană (iar „în coloană se vorbea şi se cânta”), pe vremea lui Soljeniţîn „cum un deţinut se apleca după un chiştoc de ţigară, era împuşcat pe loc”. Şi încă ceva: Dostoievski, la ocnă, a avut un singur camarad nevinovat. Procentul avea să se inverseze pe vremea lui Soljeniţîn, când „pentru nimic” se puteau lua până la zece ani de puşcărie. Şi majoritatea nu făcuseră nimic.
Un capitol aparte este dedicat iubirilor din lagăr care, nefiind carnale, „deveneau şi mai profund spirituale”. De aceea deveneau „şi mai răvăşitoare decât în viaţa normală”. La fel ca în filmul lui Jiri Menzel, Ciocârlii pe sârmă, „femei care de mult nu mai erau tinere nu dormeau noaptea pentru un surâs întâmplător sau pentru te miri ce atenţie fugară…Şi cu ce forţă se detaşa lumina iubirii pe fondul lugubrei promiscuităţi din lagăr!… Aceste femei căutau de-acum nu pasiunea, ci satisfacerea nevoii lor intime de a se îngriji de cineva, de a încălzi pe cineva, de a se priva pe sine pentru ca el să aibă un pic mai mult de mâncare; de a spăla, de a cârpi pentru el”.
Limitele fiinţei umane, avea să afle Soljeniţîn, sunt „veşnic de nepătruns”, iar linia despărţitoare între bine şi rău „traversează inima fiecărui om”. Elevaţia spirituală revendicată de unii în Gulag îl determină şi pe Soljeniţîn să exclame: „Binecuvântată fii, închisoare, pentru prinosul adus în viaţa mea!” Aude atunci glasul de răspuns al mormintelor: „E uşor să vorbeşti când ai rămas în viaţă.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu