Revăd una din cele mai dragi scene dintr-un film românesc, ever: momentul în care textierul ovrei Ionel (Mircea Albulescu) îi aduce scenariul revistei-bombă pe care directorul de la „Cărăbuş”, Costică Caratase (Toma Caragiu), o pregătea împotriva „hoţilor şi derbedeilor care vor să vândă ţara asta lui Hitler”. Costică o supraveghea pe noua sa descoperire (slujnica din casă) cum interpreta o melodie de muzică uşoară inspirată de melosul popular („Dragu mi-e de casa mea”) când îl zăreşte, în fundul sălii goale şi întunecate, pe prietenul său din război, care – pe frontul din 1918 – îi salvase viaţa. De cum îl vede aleagră frenetic spre el, bucurându-se ca un copil: „Ionele, mi-ai adus? Ionaşule...” Acesta minte: „Nu ţi-am adus nimic!” Atunci, prietenul său de o viaţă îi vorbeşte de la obraz: „Aşa vă trebuie, mă! Să vă taie, să vă bată, că sunteţi nişte muieri. D-aia se leagă lumea de voi, de ovrei, că sunteţi fricoşi, mă, căcăcioşi, mă!” Ionel dă să plece, fără să scoată un cuvânt. „Ce, ce, ce, te-ai speriat? Mie nu-mi trimet tot soiul de broaşte şi de şobolani morţi? Eu de ce nu mă sperii? ...Du-te! Să nu te mai văd niciodată, niciodată în viaţa asta păcătoasă! Ai înţeles?” Apoi, după o scurtă pauză: „Asta ţi-a fost ţie prietenia: numai la bine. La rău şi la greu salut şi bonjour. Ionele, să-ţi fie ruşine!” În clipa aceea, Ionel schiţează primul gest, tot mut: cu mâna dreaptă se prinde ferm de prietenul său pe care nu l-a trădat. Îi adusese textul şi-l imploră, din priviri, să mai aibă răbdare preţ de o secundă, până scoate din servietă dosarul cu textul promis. Apoi dă din cap, ca şi când i-ar spune, complice, că „vor da de dracu cu revista asta”. În economia filmului, chiar aşa va fi: fiecare din ei va plăti – în felul său – preţul suprem pentru cutezanţa de a ţine piept „sălbaticilor”.
***
Am văzut întâia oară Actorul şi sălbaticii la un cinematograf de cartier („Melodia”). Era prin 1978, la vreo trei ani de la premieră şi la un an după tragicul sfârşit (în cutremurul din 4 martie 1977) al lui Toma Caragiu. Am intrat în sală la o oră de la începerea proiecţiei (filmul începuse cu o oră mai devreme decât ştiusem eu). A fost răvăşitor. L-am revăzut (la „Dacia”) când l-au reluat, cinci ani mai târziu. Din nou mi s-a părut ameţitor. Nu pot uita nici peripeţiile de la două cinematografe periferice – „Muncitoresc” se numeau amândouă, după care urma numele cartierului: Fratelia, respectiv Freidorf. Din sala de la Fratelia, într-o seară de octombrie în care se îndunecase deja, am scăpat printr-o minune de nişte „sălbatici” care ne-au încolţit (pe mine, pe verişoara mea şi pe un coleg de clasă). Între timp l-am tot revăzut, fără să mai reţin de câte ori, unde şi în ce împrejurări. Totuşi, îmi amintesc perfect împrejurările când l-am văzut pentru ultima dată într-un cinematograf („Capitol”): acum vreo cinci ani, în sala care, de atunci, este rezervată exclusiv concertelor simfonice. Eram patru într-o sală de o mie de locuri: eu, Raluca şi doi prieteni de-ai noştri: Oana şi Victor. Acest penibil record de spectatori spune multe despre cât se face, în România, pentru filmul românesc clasic, pentru film şi – largo sensu – pentru cultură. Nu doar cinematografică. Poate de-aceea hipersensibilul personaj jucat de Dan Nuţu în 100 lei şi-a scris pe antebraţ, cu rujul iubitei care l-a trădat, „Plec la oi”. (Iar apoi – comiţând un gest de teribilism extrem – a ales să plece „cu turmele, pe plaiurile sfinte”.)
***
Cu aceeaşi bucurie îi urmăresc şi acum atmosfera creată de scenarist (Titus Popovici), de scenograf (Virgil Moise), de pictoriţa de costume (Tomina), de maestrul coregraf (Cornel Patrichi), de orchestraţia maestrului Sile Dinicu, de melodiile lui Ion Vasilescu şi Mişu Iancu, de muzica originală a lui George Grigoriu, de interpretările tuturor actorilor sub conducerea regizorală a lui Manole Marcus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu