Am repetat, cu Theodor, nişte lecţii la Ştiinţe Naturale. Una dintre ele se referea la filtrarea şi decantarea amestecurilor. Şi, lămurind cu el cum stau lucrurile cu aceste procese în sens propriu (fizic), m-am gândit că nu strică să-i spun că ele se regăsesc în vieţile oamenilor şi în sens figurat (metafizic). Bunăoară e important să filtrăm – prin propria gândire – ceea ce auzim sau vedem în jurul nostru. Ca să nu fim luaţi de papagali. (Şi, aş putea adăuga, e nevoie să filtrăm chiar şi ceea ce auzim sau „vedem” în noi – iele, vedenii, fata morgana – ca să nu credem prea lesne ceea ce ni se pare că auzim, vedem etc.) La fel, e bine să lăsăm să se decanteze în noi ceea ce auzim şi vedem. Să nu ne pripim, ci mai ales să ne lămurim.
***
Câte din poveţele pentru copiii noştri vor fi ascultate de ei? Şi dacă nu vor fi (căci s-ar putea să mai fim şi contrazişi, când vor creşte, în anumite privinţe), şti-vom oare să căutăm adevărul, iar nu împlinirea numaidecât a voii noastre (egoiste), în ceea ce-i priveşte? „Testamentul” mamei din Joia Mare (rostit mie cu o gravitate pe care aveam s-o descifrez prea târziu), în drum spre sala de operaţie a fost, pentru ea, o victorie în acest sens. M-a asigurat atunci că, dac-o fi şi-o fi să … (a fost!), este împăcată, pleacă împăcată dincolo căci se gândeşte la noi patru. Şi totuşi, încă nu mă pot bucura de „zestrea” acestor cuvinte…
Pe undeva cred că ne dorim ca fiii noştri şi fiii fiilor noştri să izbândească până la urmă (în cele esenţiale) şi nu doar atâta vreme cât noi, părinţii lor, mai suntem pe pământ. Cred că aşa gândeşte fiecare părinte ce nu şi-a ieşit din fire. Aşa va fi gândit şi mama, astfel că visul ei va fi împlinit abia când noi înşine vom sfârşi împăcaţi, iar noi vom fi împăcaţi atunci când ne vom vedea pruncii pe drumul lor şi tot aşa. Visul unui părinte, iată, nu are cum să fie egoist. E doar un segment din visul omenirii. de fapt, egoismul este o cedare, o formă de slăbiciune, de moliciune faţă de ucigă-l toaca („părintele minciunii”), care pe mulţi a păcălit şi păcăleşte. Astfel, noi cei ce am rămas (dar numai pentru o vreme) să mai facem umbră pământului, suntem vegheaţi cu dragoste de sus, din cer, de ochii mamelor şi taţilor noştri, de ochii bunicilor şi ai tuturor strămoşilor noştri mai mult sau mai puţin uitaţi. Noblesse oblige.
***
La mormântul mamei, toţi patru, în a cincia duminică de la răposarea sa. Mormântul ei, acoperit de coroane ofilite acum, a redeşteptat în mine povestea din Mama şi fiul (Sokurov), din Poveste din Tokyo (Ozu), din Oglinda (Tarkovski). Theodor: „Tata, Buni o să se trezească vreodată din somn?” Nu i-am dat nici un răspuns. I-am spus în schimb că, atunci când ajunge la mormântul ei, poate să-i povestească despre noile piese pe care acum ştie să le cânte la pian. De cum a simţit că e în preajma locului ei de veci şi-a făcut cruce, a sărutat piatra funerară (fără să-l strunim noi), i-a spus lui Buni de noile cântece şi mi-a zis: „Dar Buni mă aude?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu