De-acum e graiul Lui al meu ...

În fiecare an, de 16 februarie mă gândesc cu duioşie la prietenul meu Dan Voinea, căruia – cu mare încredere! – îi doresc ani mulţi, sănătoşi, plini de bucuria pe care a descoperit-o – la această intenstitate – abia anul ăsta. Practic, acum câteva luni, pe când se afla în Anglia, cu prilejul expoziţiei sale de la Beers Lambert. Tocmai văzuse şi se minunase de un film pe care îndelung i-l lăudasem (şi poate tocmai de aceea a amânat o vreme să-l vadă): După dealuri. Şi-a dat seama că filmul e cu mult peste ceea ce am reuşit eu să-i transmit. Şi mi-am bătut gura, nu glumă...Dar – minune! – nu de pomană.

Iar în babilonia londoneză, Dan s-a întâmplat să întâlnească un alt artist român – un talentat pictor de fresce bizantine, autor şi al unor numeroase lucrări nereligioase – aflat câteva zile în Londra. Acesta l-a dus pe Dan în vizită la un conte englez care avea o serie de icoane vechi, de iconostasuri portabile, de splendori bizantine a căror frumuseţe nu străluceşte cu adevărat decât pe viu, iar nu în paginile lucioase ale albumelor sau pe monitoarele computerelor. Ei bine, atunci s-a produs „căderea solzilor” – ca o revelaţie, fără ezitări, fără obsesia de a apăra „ego”-ul şi „originalitatea” artistului de asaltul canoanelor „constrângătoare” etc. – în ceea ce priveşte recunoaşterea valorii nepreţuite a icoanei bizantine. Slavă Ţie, Doamne, că mare e puterea Ta! Îi doresc acum lui Dan – în premieră – cât mai mulţi ani trăiţi întru această bucurie şi frumuseţe. Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă. Iar atunci când ne naştem, uimiţi de „lumina cea necreată” a icoanei, nici nu mai contează vârsta pe care o avem. Doar spunem, toţi, într-un duh cu poetul:

acum e linişte peste păduri

de-acum e graiul Lui, al meu

când povestim e graiul de departe

şi oamenii-L ascultă îmbrăcaţi

în slava lor de foc de după moarte

 (Ioan Alexandru)

Erou ("Cel nou") de Dan Voinea