În căutarea lui Dan Piţa ... precum este

Dan Piţa – Arta privirii şi Cinema, cinema, cinema...  – Dialoguri cu Dan Piţa, cele două volume concepute şi scrise de Titus Vîjeu, au apărut, în condiţii grafice excelente, la Editura Noi Mediaprint (Bucureşti, 2012 şi, respectiv, 2013). Momente culturale semnificative, ele dezvăluie – în cuvinte şi imagini – contextul epocii, adesea nefavorabil, în care au apărut sau n-au putut să apară pe ecrane, la vremea lor, Mai presus de orice (docu-dramă despre cutremurul din 4 martie 1977, realizată în co-regie, alături de Nicolae Mărgineanu), Faleze de nisip (interzis la câteva zile după premiera din 1983), Autor anonim, model necunoscut („un film neterminat despre o epocă neterminată”) sau în care a apărut, trunchiat, Pas în doi (care a ratat „Ursul de Aur” la Berlin, în 1985, unde a obţinut Premiul Juriului). O serie de mărturii şi de poze inedite întregesc „albumul de familie” al principalilor colaboratori ai lui Dan Piţa: actori (Mircea Diaconu, Radu Boruzescu, George Calboreanu jr., Angela Stoenescu, Victor Rebengiuc, Rodica Tapalagă, Carmen Galin, Vasile Niţulescu, Marga Barbu, Octavian Cotescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Gheorghe Visu, Olga Tudorache, Oana Pellea, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Dragoş Pâslaru, Valentin Uritescu, Ştefan Iordache, Petre Nicolae, Maia Morgenstern, Irina Petrescu, Valentin Popescu, Cristi Iacob, Costel Constantin, Mihai Călin, Irina Movilă, Dan Condurache ş.a.), directori de imagine (Nicolae Mărgineanu, Iosif Demian, Vlad Păunescu, Marian Stanciu, Călin Ghibu, Dan Alexandru), compozitorul Adrian Enescu, regizorul care îi fusese profesor, Victor Iliu, regizorii colegi de generaţie Mircea Veroiu şi Alexandru Tatos, alţi cineaşti, scriitori, scenarişti. Este rememorată şi întâlnirea regizorului cu filozoful Constantin Noica, la Păltiniş, pe la sfârşitul anilor 80. 

Dan Piţa reprezintă, pentru mine, cineastul român care – la început de adolescenţă – m-a trezit, încântat şi uluit cu un straniu film-apolog (despre care a scris, la superlativ, şi Nicolae Steinhardt, în volumul Critică la persoana întâi): Concurs. Acel film, pe care întâia oară l-am văzut la postul naţional iugoslav de televiziune pe la mijlocul anilor 80, a fost, mărturisesc, o multiplă revelaţie. Descoperisem nu doar un film extraordinar de straniu, ci şi câţiva cineaşti-bornă de care aveam să fiu legat sufleteşte încă mulţi ani: Dan Piţa (regizor), Adrian Enescu (compozitor), Vlad Păunescu (director de imagine), Claudiu Bleonţ (actor). După acea vizionare am început să le urmăresc cu maximă atenţie filmele ce erau extraordinare prin aceea că nu semănau cu nimic din ceea ce se făcea (ori se făcuse) la noi. Erau – alături de alte opusuri de excepţie  regizate de Ciulei, Iliu, Săucan, Mihu, Marcus, Pintilie, Blaier, Veroiu, Daneliuc, Tatos, Demian, Mărgineanu, Gulea, Tănase – un fel de paşaport spre „lumea mare”. O fereastră deschisă spre libertate, dar şi spre sine, spre cele nevăzute. Filmele lui Dan Piţa pe care le descopeream în acei ani stimulau imaginaţia spectatorului şi, printr-o privire inconfundabilă asupra vieţii, îl familiarizau cu un limbaj cinematografic foarte personal. Pe spectatorii mai comozi, deprinşi cu poveşti explicite, „cu acţiune” şi morala expusă „la vedere” (iar nu „în coadă de peşte”), propunerile sale  din prima jumătate a anilor 80 îi intrigau, îi oboseau. Alţii vedeau (şi încă mai văd) în ele exclusiv dimensiunea politică, de critică socială. 

Autor al unei filmografii impresionante, atât înainte cât şi după 1990, Dan Piţa devenise, la mijlocul anilor 80, un brand inconfundabil, o garanţie a calităţii. Memoria involuntară a cinefilului reţine neorealismul scurt-metrajului Viaţa în roz (lucrare de licenţă), documentarul-poem despre inundaţiile din 1970, Apa ca un bivol negru (debut colectiv, alături de Mircea Veroiu, Iosif Demian, Stere Gulea, Nicolae Mărgineanu ş.a.), segmentele „La o nuntă” şi „Lada” din Nunta de piatră şi Duhul aurului (împreună cu Mircea Veroiu), farmecul inocenţei ce descoperă „urâtul vieţii” din Filip cel bun, eleganţa atmosferei viscontiene din Tănase Scatiu; Bietul Ioanide; Noiembrie, ultimul bal, insolitul parodiei din primele western-uri româneşti (Profetul, aurul şi ardelenii; Pruncul, petrolul şi ardelenii), apologurile cu vizibile conotaţii evanghelice, escatologice (Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri), ritmurile realiste şi poezia dintr-un film despre nişte „nefamilişti” dintr-o uzină (Pas în doi), elegia fără trimiteri politice din Rochia albă de dantelă. După 1990, în noul context al cenzurii economice, Dan Piţa avea să se confrunte cu tentaţia „neînfrănărilor” şi „libertăţilor” de expresie de tot felul: Hotel de lux, Pepe şi Fifi, Eu sunt Adam, Omul zilei, Second Hand, Femeia visurilor, Ceva bun de la viaţă, Kira Kiralina. 

Concepţia lui Dan Piţa despre ceea ce ar trebui să însemne o ecranizare sau o adaptare a unui scenariu, aşa cum reiese din câteva eseuri ale sale pe această temă din revistele şi almanahurile „Cinema”, se regăseşte în chip fericit în multe din filmele pe care le-a regizat. Scenariul (sau cartea) – scria Dan Piţa în anii 70-80 – ar trebui să fie pentru regizor doar un pretext, o schiţă pe hârtie faţă de clădirea propriu-zisă, pentru că filmul poate (şi ar trebui) să aducă o nouă dimensiune poveştii. Să nu fie o ilustraţie, ci – mărturie stă o mare parte din creaţia sa din timpul dictaturii – expresia unei viziuni.Căderea barierelor ideologice avea să ducă, într-o primă fază, la cultivarea unui tip de cinema expozitiv, declarativ, prolix chiar (vezi Hotel de lux). Mai apoi, rolul de regizor avea să fie eclipsat treptat de producător (şi de director de casă de filme). Iar atunci când scenaristul îşi impune punctul de vedere, regizorul – recunoaşte Piţa în volumul său de Confesiuni cinematografice (Editura Fundaţiei PRO, colecţia „Universitatea MEDIA”, Bucureşti, 2005) – trebuie să i se conformeze. 

Despre conformismul lui Dan Piţa şi încercarea sa de racordare continuă la toate prizele realităţii (ca soluţie de supravieţuire profesională), despre tirania succesului şi ambiţia de a crea (indiferent dacă mai are sau nu ceva de spus), despre falsele entuziasme şi revolte camuflate în clişeele operelor precedente au scris – mai mult sau mai puţin autorizat – critici şi comentatori, tineri sau vârstnici, din „noul cinema românesc”. În ceea ce mă priveşte, din tot palmaresul operei filmice a lui Dan Piţa (pe care Titu Vîjeu îl rememorează, laudativ, în texte şi imagini), rămân cu o scrisoare datată 15 noiembrie 1982 şi reprodusă integral în volumul de convorbiri Cinema, cinema, cinema ... Aceste rânduri surprind, cred, infinit mai nuanţat şi mai „precum este” cel dintâi film de autor al regizorului: „Mult stimate domnule Dan Piţa, Domnul Hristos – Împăratul, Basileul – să vă binecuvinteze, ocrotească şi răsplătească pentru că I-aţi scris – cu atâta curaj, sinceritate, râvnă şi talent – Evanghelia în imagini, sunet şi culori. Îndrăznim a crede că filmul Concurs este mai semnificativ şi mai tulburător chiar decât foarte frumoasa „Viaţă a lui Iisus Christos” de Zefirelli. Fie slava şi bunăvoirea Domnului şi Dumnezeului nostru asupra credinciosului Său rob şi minunatului Său zugrav Dan Piţa. Cu adânc şi admirativ respect, ai D-voastră recunoscători, uluiţi şi smeriţi, Nicolae, monahul (Mănăstirea Rohia) şi Mihail Milea (student anul II Institutul Teologic).”