„Slavă lui Dumnezeu, sunt ateu!”

Un volum de Liturgică generală arată că „la mijlocul sec. XIX se pictează la noi în stil romantic şi neo-clasic, iar pe la mijlocul secolului trecut [al XIX-lea] începe năvala în biserici a picturii de gen realist, în stil apusean”. Este vremea când pictori de prestigiu şi ucenicii lor „reproduc în bisericile construite sau numai pictate pe atunci modelele apusene ale Renaşterii, sau se conduc după Bibliile ilustrate din Apus, gen Gustav Dorè, pictând scene dramatice din istoria biblică sau chipuri de sfinţi graşi, masivi şi robuşti, cu statură atletică şi muşchi de gladiatori, cu aer lumesc, din a căror înfăţişare nu respiră nimic sacral, nimic bisericesc şi mai ales nimic ortodox”.

După aproape două sute de ani, la modă e şi acum concepţia decorativă potrivit căreia, „cuprinsul unei biserici poate sau trebuie să fie tratat ca acela al unui salon, prin spânzurarea pe pereţi, din loc în loc, în mijlocul unor spaţii goale, a unor tablouri executate în genul picturii de chevalet”. Reprezentările „polifonice” şi „baroce”, de influenţă apuseană, „străine canonului tradiţional la picturii ortodoxe” (Coronatio Virginis; Hristos cu steagul în mână alături de mormânt – în scena Învierii; Dumnezeu Tatăl înfăţişat sub chipul unui om bătrân etc.) se găsesc – fără număr, fără număr – peste tot în biserici, în mănăstiri. Din fericire, mai sunt şi (foarte puţine) excepţii. 

Un moment revoluţionar este acela în care omul, al cărui ochi se deschide şi în afară, începe să înţeleagă rostul şi taina icoanei (pentru care – vezi chipul lui Hristos-Pantocrator – privitorul e scopul imaginii); în care se întâlneşte cu forme şi culori laconice, îmbinate nu oricum, ci respectând convenţiile (canoanele) iconografice al Bisericii; în care descoperă Frumuseţea restauratoare străină de forme „realiste”, „romantice”, pietiste şi edulcorate. La asta se va fi gândit Dostoievski atunci când vorbea despre seducţia şi puterea Frumuseţii (neînzorzonată de podoabe) ce sparge idolii şi-l eliberează pe om. Iar această Frumuseţe se găseşte, aici, pe pământ, sub formă de oaze la care ajung (şi din care se hrănesc) doar cei mult răbdători. Cei care nu se pierd în mulţimea de „harismatici” (interesaţi de „paranormal”), de ideologi, de blazaţi ori de sceptici. Cei care, în fond, rămân credincioşi lor înşişi, neplecându-şi urechea la vorbe ademenitoare despre „miracole” şi „pelerinaje” (ca-n filmul La dolce vita al lui Fellini, ca-n viaţă), ci stăruind şi străduindu-se pe drumul dreptei socotinţe (ce presupune exersarea discernământului), al „căii înguste”..

În babilonia modernităţii, dacă nu a ajuns la nicio oază de frumuseţe hieratică, simplă şi profundă în acelaşi timp (aşa cum, la modul ideal este frumuseţea liturgică a Bisericii – singura cu adevărat seducătoare prin faptul că este, nu închipuie) şi vrea să se păstreze departe de înşelare, de credinţe şi reprezentări contrafăcute, omul (asemenea lui Friedrich Nietzsche, James Joyce, Ingmar Bergman sau Luis Buñuel – pentru a numi doar pe câţiva din cei mai cunoscuţi „liber cugetători”) nu poate spune decât: „Slavă lui Dumnezeu, sunt ateu!” Strigătul lor nu este, cum s-ar crede, o formă de protest împotriva „Dumnezeului Cel Viu” sau o tăgăduire a devenirii întru fiinţă (aşa cum îi dau sens „ostaşii-martiri cu feţele cuvioase” despre care mărturisea, prin lirica sa mistică, Ioan Alexandru). Este doar un refuz, ferm, de a primi (şi trăi) o pseudo-moralitate ce învaţă că antonimul viciului este virtutea, nu libertatea. Şi, indirect, o mărturisire de credinţă.

Şi într-un caz (credinţa paradoxală de tipul „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”), şi-n celălalt (necredinţa sfruntată de tipul „Slavă lui Dumnezeu, sunt ateu!”), lupta cea mare se duce în inima fiecăruia pe care nimeni nu se cade a o judeca. De confruntarea cu propria conştiinţă (semn al auto-cercetării, al auto-evaluării în taină, fără măştile pe care le purtăm faţă de lume – vezi admirabilul poem The Guy in the Glass al lui Dale Wimbrow) nu scapă nimeni. Doar că „atunci când nu crezi, totul e mai periculos”, cum aflăm de la Lillian Morelli (Marthe Keller) în Bobby Deerfield – un film-poem al umanizării şi al învierii prin iubire.