Transfigurare sau ilustrare?

După dealuri este, fără îndoială, un film de autor şi se cuvine tratat ca atare. A început deja să stârnească multe controverse. „Obiectivitatea” lui Mungiu dă naştere, asemenea parabolelor biblice, la cele mai diverse opinii. S-a spus, între altele, că filmul ar prezenta într-un mod deformat viaţa dintr-o mănăstire ortodoxă (datorită plăcuţei de la intrare pe care scrie „Crede şi nu cerceta”, datorită apelativelor „Mami” şi „Tati” adresate către stareţă şi, respectiv, preot de măicuţe ş.a.). Ca şi cum exact asta şi-ar fi propus Mungiu: să facă un documentar menit să ilustreze întocmai tipicul dintr-o mănăstire tipic ortodoxă. Gândim şi judecăm însă, aproape fără excepţie, în termeni de ilustrare. Chiar şi atunci  când e vorba despre un film cu o evidentă dimensiune religioasă. Şi asta pentru că memoria de cinefil înregistrează mai repede şi mai pregnant acele (super)producţii ilustrative, decorative, moralizatoare, ca Ben-Hur, Iisus din Nazaret sau, mai recent, Preotul sau Ostrov. De regulă, filmele care pun probleme, care înţeleg că forma şi conţinutul nu trebuie despărţite (pentru a nu deveni teziste, apăsat denotative) sunt – indiferent de pregnanţa dimensiunii lor religioase – incomode şi întâmpinate cu răceală şi rezerve de main stream-ul audienţei: Evanghelia după Matei, Iisus din Montreal, Lăcaşul îngerului, Jurnalul unui preot de ţară, Lumină de iarnă, Nazarin, Povestirile lunii palide după ploaie, Pather Panchali, Giulietta şi spiritele, Blow up, Dansând cu noaptea, filmele lui Tarkovski, Paradjanov sau Abuladze, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi, mai recent, După dealuri. Şi încă altele, desigur. 

(actorul Piotr Mamonov - monahul Anatolie din Ostrov)

 Unii compară După dealuri cu Ostrov (regia: Pavel Lunghin), considerat de mulţi „cartea de vizită a duhovniciei creştin-ortodoxe în cinema”. (Ce să mai spui atunci de filmele lui Andrei Tarkovski?) Aparent aşa stau lucrurile. Ambele filme prezintă câteva zile din viaţa de obşte într-o mănăstire ortodoxă – din România şi, respectiv, din Rusia. Altfel spus, cam acelaşi decor, aceleaşi personaje în straie cernite, replici de duh, icoane, rugăciuni etc. Privite mai atent, cele două filme se deosebesc esenţial prin tipul de cinema pe care îl practică, prin cum spun ceea ce spun. (Dar acest „detaliu” este important doar pentru cei care sunt interesaţi de film, ca film, nu de film ca teză sau ca „predică”.) În timp ce primul exprimă viziunea matură, certă, a regizorului său, cel de-al doilea este mai ales rodul muncii unui singur om: admirabilul actorul Piotr Mamonov (ce face o treabă cel puţin la fel de bună ca în filmul de debut al lui Lunghin, Taxi Blues). În vreme ce Mungiu nu ţine să „predice” ori să ilustreze, Lunghin caută să fie „accesibil”, explicit în mesajul său „ortodox”. Păstrând proporţiile, s-ar putea spune că expresivitatea din După dealuri e asemenea unei icoane bizantine (care nu caută să „convingă” prin edulcolare, ci „seduce” privitorul prin „raţiunea” cu care transfigurează realitatea), iar caracterul „demonstrativ” al Ostrovului e asemenea unui „tablou religios” (moralizatoar, decorativ, adresat emoţiilor şi mai puţin raţiunii).  

***

Atunci când e Cinema, iar nu o însăilare de imagini mişcătoare amestecate cu muzică şi cadre exotice nearmonizate într-o Idee (iar Taxi Blues e Cinema), filmul exprimă viziunea Regizorului său (când acesta nu e mercenar, desigur, şi nu îl strivesc producătorii). E foarte adevarat că „nu sunt multe ostroave ortodoxe în oceanul cinematografiei”, cum scrie, într-o postare pe Facebook un preot ortodox. Dar există, în „oceanul cinematografiei”, sute şi mii de filme vrednice de privit, analizat, comentat, contemplat etc., cu mult înaintea Ostrovului. (A cărui poveste, desprinsă parcă din textele Patericului, e, de altfel, încântătoare.) Mă tem că fanii înveteraţi ai Ostrovului sunt foarte puţin familiarizaţi cu ceea ce poate să însemne cinematograful de la naşterea sa (în 1895) – nu doar în milieniul al treilea, când totul pare să se reducă la producţiile comerciale made in USA. Este  nedrept să judecăm Ostrovul numai în raport cu telenovelele, filmele americane actuale de acţiune, SF, horror, de comedie etc. sau pur şi simplu cu producţiile de tip entertainment din repertoriul sălilor de cinema sau al programelor TV. În raport cu ele, da Ostrov câştigă la puncte. Dar în raport cu filmele de autor, evergreen, ale unora ca von Stroheim, Murnau, Chaplin, Dreyer, Welles, Dovjenko, Eisenstein, Antonioni, Fellini, Buñuel, Bresson, Kurosawa, Mizoguchi, Ozu, Paradjanov, Tarkovski, Abuladze, Kusturica, Forman şi, slavă Domnului, a multor altora? A aduce osanale Ostrovului în detrimentul multora din filmele regizorilor de mai sus (şi a multor altora nenumiţi aici) echivalează – pentru că filmul e şi imagine şi montaj şi presupune o anume concepţie de sunet, de scenografie etc. – cu a ridica în slăvi pictura religioasă „realistă” în detrimentul icoanei „abstracte” (bizantine, canonice). Ceea ce se întâmplă, oricum (chiar în mediul ortodox).