Cursă infernală

Ai citit (ai aflat, ai văzut) că iepuroaica din Bambi n-a spus vorbe-n vânt când şi-a povăţuit puiul că dacă n-are de zis ceva bun mai bine să nu zică nimic (if you don’t have anything good to say, it’s best to say nothing). Încerci – pe cât posibil – să aplic (unde mai pui că ai auzit şi de pilda vameşului şi a fariseului, de cumplitele consecinţe ale judecării aproapelui etc.) şi, în unele cazuri, reuşeşti. Dar e suficient un moment de neatenţie, când n-ai cântărit bine locul geometric al opiniilor tale şi te lansezi în comentarii ce-l lovesc pe interlocutorul tău unde îl doare mai tare. Iar asta se cheamă judecată – cu sau fără voie. Şi-atunci dai de ucigă-l toaca. Sau poate e doar un semn că trebuie să fii mai atent, mai rezervat, mai politicos. Că trebuie să înveţi limitele, să ştii unde se termină carosabilul. Că trebuie să-ţi vezi de treabă. Mind your business, after all. De aici încep problemele: de la aflarea – fără să fi fost chemat – în treaba altuia. (Sau de la privitul la frumuseţea străină, neţinând seama de înţelepciunea patristică: „slobozenia omoară sufletul”.) Iar de-aici începe venirea în fire, schimbarea de macaz: de la (re)îndreptarea privirii dinspre alţii spre sine, prin metanoie. Este şi traseul Voichiţei din După dealuri. Deloc monoton, deloc lipsit de primejdii. E, în fond, o cursă infernală, un război nevăzut. Pentru că ştii că te-ai înhămat la un dans de cursă lungă, cu tine însuţi. Şi mai ştii că, dacă e să cazi, prăbuşirea e cumplită. De unul singur e imposibil, însă câtă vreme însă îţi aminteşti că nu eşti singur nici atunci când eşti singur (ce frumos exprimă această stare de comuniune versurile poemului Footprints), se cheamă că izbanda e cu putinţă. Atâta doar că rezultatul final se comunică abia după încheierea piesei.

(cadru final din Stalker - Andrei Tarkovski, 1979) 

FOOTPRINTS

One night I had a dream --
I dreamed I was walking along the beach with the Lord
and across the sky flashed scenes from my life.
For each scene I noticed two sets of footprints,
one belonged to me and the other to the Lord.
When the last scene of my life flashed before me,
I looked back at the footprints in the sand.
I noticed that many times along the path of my life,
there was only one set of footprints.
I also noticed that it happened at the very lowest
and saddest times in my life.
This really bothered me and I questioned the Lord about it.
"Lord, you said that once I decided to follow you,
you would walk with me all the way,
but I have noticed that during the most troublesome times in my life
there is only one set of footprints.
"I don't understand why in times when I needed you most,
you should leave me."
The Lord replied, "My precious, precious child,
I love you and I would never, never leave you
during your times of trial and suffering.
"When you saw only one set of footprints,
it was then that I carried you."