Celălalt Noica

titlu: Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoţite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon
autor: Rafail Noica
editura: Anastasia, 1994
număr de pagini: 208
Cartea monahului Rafail Noica – „celălalt Noica” – este o mărturie de credinţă ortodoxă, înţeleasă şi trăită ca pe însăşi „firea omului”.

Sinopsis:
Fiul filosofului Constantin Noica povesteşte despre descoperirea Ortodoxiei („singura realitate a omului”) după o lungă experienţă protestantă, despre păcatul înţeles fiinţial (nu etic), despre moartea ce dă sens vieţii, despre importanţa unei crize spirituale, despre rădăcinile metafizice ale cuvântului,  despre smerenie şi iubire, despre faptul că nu există „alţii” pentru creştini.

Pendulând între adevăr şi rătăcire, omul este o „amestecătură nemaipomenită de ce poate fi mai sfânt şi de ce poate fi mai drăcovenesc (sic!)”. Fiecare criză vine cu o îmbogăţire, de aceea lucrurile care vin nu trebuie să ne smintească: „Dumnezeu Îşi face lucrul Lui în istorie şi puterea Lui este înfricoşător de gingaşă.”
Starea de păcat (de rătăcire, de simnteală) nu trebuie dispreţuită la om, pentru că până şi acolo omul îşi caută „menirea lui cea adevărată”. Omul trebuie respectat chiar şi în smintelile lui, în revoltele lui pentru că, de multe ori „rana suntem noi, cei care am reprezentat greşit ceea ce credeam”.
Doar văzându-ne propria suferinţă şi slăbiciune îl putem înţelege pe păcătos – „aproapele nostru nefericit”. De aceea şi biserica ne învaţă să nu ne închidem şi să nu ne ascundem, ci să ne deschidem şi să ne spovedim. „Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufleteşte, să fii convins că este un alt eu.” – ne învaţă monahul Rafail, citându-l şi pe Cuviosul Siluan: „Fericit cel ce iubeşte pe fratele său, că fratele nostru este viaţa noastră”.
Descoperind Ortodoxia, Rafail Noica îşi aminteşte de atmosfera „foarte sărăcăcioasă, foarte rece, plicticoasă, în sensul că nu te hrănea cu nimic” din bisericile protestante prin care a umblat. „Am găsit în toate religiile, în natura şi în filosofiile lor, tendinţe către Ortodoxie.” Totuşi, ţine să precizeze Monahul Rafail, „sectanţii şi catolicii din Apus, nefiind oameni ce se dezlipesc de Biserica Ortodoxă, nu cunosc altceva”. Au numai „ceea ce au primit şi ei, în forma pe care au moştenit-o” şi sunt străini de „duhul acesta înrăutăţit” dintr-o ţară ortodoxă, unde „mulţi vin din afară şi încearcă să pescuiască în apele ortodoxe peştii Bisericii”. Biserica Ortodoxă nu este însă „o biserică între altele”, ci „firea în care Dumnezeu l-a creat pe om”.
Abia aici avea să descopere „energia care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte” a cuvântului nedespărţit de rădăcinile sale metafizice: „Numai trăind Ortodoxia ca un convertit am putut să o văad în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei”.
Ortodoxia, asemenea unei Cenuşărese, alege – ca în cunoscutul basm – lada „cea mai urâtă şi mititică”, „plină de comori”. Celelalte două surori ale ei au luat lăzile „cele mai mari şi mai frumoase”, dar – arată „celălalt Noica” – s-au păcălit, „că nu era mare lucru înăuntru”.

 sursa: Hyperliteratura