Revelion

Ultima noapte din august este – potrivit calendarului bisericesc („pe stil nou”) – un fel de revelion, de chemare la trezire (réveil), de (re)intrare în rânduiala îmbisericirii minţii. Pe 1 Răpciune începe, convenţional, Noul An Bisericesc. Printre cei prăznuiţi la 1 septembrie se numără şi Sfântul Simion Stâlpnicul şi maica sa, Marta.

Despre acest sfânt aflăm, desigur, din hagiografii. Dar şi din filmul „iconoclast” al lui Luis Buñuel, Simón del desierto, străbătut de un neostoit dor după veşnicie, după asceza trădată pe care-o va fi regretat pustnicul teleportat – printr-un truc de montaj – din începutul de Ev Mediu în babilonia veacului XX. Din viaţa trăită întru despătimire spre o existenţă în descompunere şi fără niciun căpătâi, aşa cum ajunge s-o deprindă anahoretul din film după ce a cedat „frumuseţii străine”. De la duhul curăţiei la viaţa învăluită în duhănire şi drăceşti ritmuri dansante. De la chipul tot mai luminos la care a ajuns prin post şi rugăciune, la faţa plictisită şi blazată, la privirea ce vine de nicăieri şi caută spre nicăieri a celui care a pierdut războiul nevăzut: al luptei cu sine.

Mă întreb dacă nu cumva această operă cinematografică (pe care o socotesc alături de  Nazarin şi Viridiana ale aceluiaşi Buñuel de La dolce vita, Giulietta degli spiriti ale lui Fellini şi de mai recentele 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi După dealuri ale lui Cristian Mungiu) nu este o formă de mărturisire – neilustrativă, nemoralizatoare, ci în termenii expresivi ai imaginii filmice – a felului în care dezmăţul, agitaţia şi superficialitatea vremurilor noi (luminate de gândirea Iluminismului, iar nu de teofania de pe Tabor) ascund plictis şi silă. 

De aceea, numai cel ce se crede fără de păcat sau fără de „străvedere” (de ochi lăuntric) îl poate considera deşănţat sau cu tendinţe de critică socială. În esenţă, Simon este – asemenea susnumitelor filme de Buñuel, Fellini şi Mungiu – o necruţătoare şi înflăcărată chemare hristică. 

Simon del desierto (un film de Luis Bunuel)