Când fuga nu e sănătoasă...

„Mi-a plăcut The Great Gatsby deşi e un film modern!” – mi-a mărturisit un amic după ce a văzut versiunea cinematografică din 2013 a cărţii lui Scott Fitzgerald. Apoi am avut o mică polemică pornind de la rezonanţa termenului „modern”.

Întâi de toate, cinematograful însuşi – chiar şi atunci când, aşa cum se întâmplă cel mai des, e mult prea livresc ori prea teatral – îmi pare că este una din mărcile modernităţii. În privinţa filmului ca artă, a fi modern echivalează cu a vorbi în limbajul cinematografic, a fi – altfel spus – experimental, insolit, viu. Aşa au fost, la vremea lor, toate capodoperele artei a şaptea: Intolerance, Greed, Der Letzte Mann, Potemkin, La passion de Jean d’Arc, Citizen Kane, Persona, À bout de soufle, L’avventura, 8 ½, Memorias del subdesarollo, Andrei Rubliov, Zerkalo, Stalker, Iluminacja, All That Jazz, iar la noi Viaţa nu iartă, La moara cu noroc, Ţărmul nu are sfârşit, Pădurea spânzuraţilor, Duminică la ora 6, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Nunta de piatră, Cursa, Un om în loden, Proba de microfon, Croaziera, Secvenţe, Concurs, O lacrimă de fată, La capătul liniei şi, mai recent, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost, Crulic-drumul spre dincolo, După dealuri. Toate au însemnat o provocare pentru spectatorii încremeniţi în „tradiţii”, iar exemplele pot continua. Nu altfel au stat lucrurile în literatură (între altele: Tristam Shandy, Ulysses, Dostoievski, Cehov, Aitmatov, iar la noi Ţiganiada sau poemele lui Ion Barbu), în artele plastice, în teatru, în muzică. Amicul meu mai spune că află numai conotaţii negative în modernitate, al cărei început ar trebui căutat în Renaştere. Arta modernă, adaugă el, sterilizează viaţa şi este un fel de cimitir al valorilor de o zi. Iar tehnologia, din ce în ce mai avansată, are un singur scop: ca omul să muncească mai puţin şi să înfulece mai mult. E bine aşa? – mă întreabă, apoi, retoric. Alternativa pe care a găsit-o: Tradiţia vie. Dar care tradiţie? Tradiţia Bisericii. OK, dar atunci unde anume se găseşte acea tradiţie neatinsă, într-un fel sau altul, de semnele modernităţii? În pustie, printre anahoreţi?

În ceea ce mă priveşte cred că, aşa cum fuga „progresistă” de Tradiţie, „emanciparea” de orice poartă însemnele unei lumi „arhaice” sau „medievale”, este pripită şi lipsită de temei, tot astfel şi încercarea de a blama nediscriminatoriu timpurile noi (alea de după Descartes, Nietzsche, Karl Marx, Darwin şi Freud) mi se pare o formă de cristalofilie, de puritanism, de – în cele din urmă – fugă de realitate. Ori termenul de „modern” (provenit din latinescul modus), care trimite la ideea de mod, de măsură şi a ajuns să însemne „chiar acum, în vremea noastră”, poate fi înţeles – largo sensu – şi ca o chemare la cunoaşterea şi asumarea clipei de faţă, a prezentului. Exact asta aflăm şi de la Sf. Antonie cel Mare, unul din Părinţii de seamă ai Bisericii: „Omul ar trebui să trăiască mereu cu gândul că nu mai apucă sfârşitul zilei ca să se căiască.” Prin urmare: totul depinde – cum altfel? – de fiecare din noi, de lărgimea benzii de emisie-recepţie a semnelor, de aşezarea noastră în această „modernitate”, dar şi în Tradiţie. Modernitatea, ca şi Tradiţia, au atâta viaţă câtă le dăm noi, fiecare din noi, după felul în care izbutim să înţelegem că „străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru adică, în înţelesul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului” (Nicolae Steinhardt) ne crispează sau, dimpotrivă, ne relaxează.

Astfel – avea să scrie Monahul Nicolae de la Rohia – călătoriile în lumea mare şi intrarea în labirintul culturii moderne sunt „pretext al unei dezrădăcinări” doar  pentru cei „fără temelie lăuntrică, versatili şi uşuratici”. Pentru ceilalţi, care vor fi mereu într-o  inferioritate numerică (şi nu e vorba de nicio predestinare aici), întâlnirea cu alte universuri este „îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a nesfârşitei exuberanţe a creaţiei”.

Modern Times (un film de Charlie Chaplin, 1936)