duminică, 1 septembrie 2013

Când fuga nu e sănătoasă...

„Mi-a plăcut The Great Gatsby deşi e un film modern!” – mi-a mărturisit un amic după ce a văzut versiunea cinematografică din 2013 a cărţii lui Scott Fitzgerald. Apoi am avut o mică polemică pornind de la rezonanţa termenului „modern”.
Întâi de toate, cinematograful însuşi – chiar şi atunci când, aşa cum se întâmplă cel mai des, e mult prea livresc ori prea teatral – îmi pare că este una din mărcile modernităţii. În privinţa filmului ca artă, a fi modern echivalează cu a vorbi în limbajul cinematografic, a fi – altfel spus – experimental, insolit, viu. Aşa au fost, la vremea lor, toate capodoperele artei a şaptea: Intolerance, Greed, Der Letzte Mann, Potemkin, La passion de Jean d’Arc, Citizen Kane, Persona, À bout de soufle, L’avventura, 8 ½, Memorias del subdesarollo, Andrei Rubliov, Zerkalo, Stalker, Iluminacja, All That Jazz, iar la noi Viaţa nu iartă, La moara cu noroc, Ţărmul nu are sfârşit, Pădurea spânzuraţilor, Duminică la ora 6, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Nunta de piatră, Cursa, Un om în loden, Proba de microfon, Croaziera, Secvenţe, Concurs, O lacrimă de fată, La capătul liniei şi, mai recent, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost, Crulic-drumul spre dincolo, După dealuri. Toate au însemnat o provocare pentru spectatorii încremeniţi în „tradiţii”, iar exemplele pot continua. Nu altfel au stat lucrurile în literatură (între altele: Tristam Shandy, Ulysses, Dostoievski, Cehov, Aitmatov, iar la noi Ţiganiada sau poemele lui Ion Barbu), în artele plastice, în teatru, în muzică. Amicul meu mai spune că află numai conotaţii negative în modernitate, al cărei început ar trebui căutat în Renaştere. Arta modernă, adaugă el, sterilizează viaţa şi este un fel de cimitir al valorilor de o zi. Iar tehnologia, din ce în ce mai avansată, are un singur scop: ca omul să muncească mai puţin şi să înfulece mai mult. E bine aşa? – mă întreabă, apoi, retoric. Alternativa pe care a găsit-o: Tradiţia vie. Dar care tradiţie? Tradiţia Bisericii. OK, dar atunci unde anume se găseşte acea tradiţie neatinsă, într-un fel sau altul, de semnele modernităţii? În pustie, printre anahoreţi?
În ceea ce mă priveşte cred că, aşa cum fuga „progresistă” de Tradiţie, „emanciparea” de orice poartă însemnele unei lumi „arhaice” sau „medievale”, este pripită şi lipsită de temei, tot astfel şi încercarea de a blama nediscriminatoriu timpurile noi (alea de după Descartes, Nietzsche, Karl Marx, Darwin şi Freud) mi se pare o formă de cristalofilie, de puritanism, de – în cele din urmă – fugă de realitate. Ori termenul de „modern” (provenit din latinescul modus), care trimite la ideea de mod, de măsură şi a ajuns să însemne „chiar acum, în vremea noastră”, poate fi înţeles – largo sensu – şi ca o chemare la cunoaşterea şi asumarea clipei de faţă, a prezentului. Exact asta aflăm şi de la Sf. Antonie cel Mare, unul din Părinţii de seamă ai Bisericii: „Omul ar trebui să trăiască mereu cu gândul că nu mai apucă sfârşitul zilei ca să se căiască.” Prin urmare: totul depinde – cum altfel? – de fiecare din noi, de lărgimea benzii de emisie-recepţie a semnelor, de aşezarea noastră în această „modernitate”, dar şi în Tradiţie. Modernitatea, ca şi Tradiţia, au atâta viaţă câtă le dăm noi, fiecare din noi, după felul în care izbutim să înţelegem că „străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru adică, în înţelesul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului” (Nicolae Steinhardt) ne crispează sau, dimpotrivă, ne relaxează.
Astfel – avea să scrie Monahul Nicolae de la Rohia – călătoriile în lumea mare şi intrarea în labirintul culturii moderne sunt „pretext al unei dezrădăcinări” doar  pentru cei „fără temelie lăuntrică, versatili şi uşuratici”. Pentru ceilalţi, care vor fi mereu într-o  inferioritate numerică (şi nu e vorba de nicio predestinare aici), întâlnirea cu alte universuri este „îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a nesfârşitei exuberanţe a creaţiei”.
Modern Times (un film de Charlie Chaplin, 1936)

5 comentarii:

  1. Le zici bine, dar eu ma refeream la un alt punct de vedere, mai principial as spune: "spiritul traditional (the good guys) vs. spiritul modern (the bad guys)" :-)
    Doar 2-3 idei pe care le-om dezvolta noi face-to-face pt ca nu imi vin prea bine polemicile scrise:
    - prin traditional inteleg un om care, in mai toate aspectele vietii sale (intelectual, legal, arme, arte, meserii, familie, comunitate…), se raporteaza la principiile traditiei din care face parte; Traditie care, stim bine, reprezinta Logosul "coborat" la nivelul si pe intelesul nostru (dar nu in intregime al tuturor, fiecare dupa cat poate duce). Precizez ca nu ofer crestinismului drept de exclusivitate asupra principiilor traditionale.
    - prin modern inteleg un om rupt de Traditie, la fel, in mai toate aspectele vietii, sau, mai rau, care lupta impotriva a tot ce tine de traditie, pe care, din « lene intelecutala » refuza sa o inteleaga, si, din comoditate, refuza sa o traiasca
    - faptul ca traiesti in secolul 21 nu te face automat modern (in Occident cu siguranta mai greu – berica catolica cat de cat, manastiri si doar izolat la indivizi laici, insa la noi, mai exista, stii bine, mici « oaze » ale traditiei si printre laici, oaze care pot sa dispara sau sa se extinda, ramane de vazut)
    - la fel, daca traiai acu 2000 de ani nu erai automat un om al Traditiei, exemplul cel mai evident e poate al grecilor in vremurile de pe urma ale civilizatiei lor unde se observa si la nivel intelectual (ratiunea in detrimentul spiritului - se spunea ca Aristotel « stia » mai putin decat Platon, care stia mai putin decat Socrate, care isi mai amintea putin din ce stia Pitagora…), teologic (politeism, antropomorfism), cat si la nivelul artelor (esteticism) o trecere (coborare) de la divin la uman.
    - Steinhardt nu stiu daca e modern in spirit/intelect; poate este in acest mod “nevinovat” de a fi modern pe care tu il descrii aici si pe care nu il contest (sa fiu totusi cinstit, inca nu l-am citit, aproape deloc, insa doar dupa extrasele, citatele ce mi-ai iesit in cale nu are cum sa fie modern in sensul pe care il am in vedere
    - Kant, Darwin, Freud, Jung, Sartre sunt
    - Nietzsche? semi-modern :-), la el se mai poate observa o nostalgiei a Traditiei

    RăspundețiȘtergere
  2. Traditional < --- > modern in exemple ( pe intelesul tuturor :-) )

    Dumnezeu in centru < --- > Omul in centru
    sacru < --- > profan
    crestinism ortodox-catolic < --- > protestantism (cu toate degenerarile lui)
    stiinte, meserii traditionale < --- > stiintele in slujba “productivitatii”, industrializarea
    arta traditionala ca mijloc de a urca “mai sus” < --- > arta de dragul “frumosului” (esteticului), arta de dragul artei
    ierarhie “naturala” (dupa inzestrarea fiecaruia) < --- > negarea/inversarea ierarhiilor
    comunitati organice < --- > aglomerari urbane artificiale, fortate (in slujba aceleiasi economii demonice)
    economie de subzistenta < --- > consumerism risipitor
    pelerinaje religioase < --- > turism de masa
    case de lemn-lut (cum ar vrea sa faca si subsemnatu’, daca se debaraseaza de acest spirit modern :-) ) < --- > blocuri de beton/otel/sticla
    ...
    mai vrei ? :P

    RăspundețiȘtergere
  3. Contează, nu-i aşa, să putem spune: Iată ce am făcut eu cu ceea ce au făcut alţii din mine. Iar alţii răsfrîng asupra noastră fie bune, fie rele. Important nu e atât ceea ce primim, cât ce facem cu ceea ce primim. Altfel, fiecare cu călătoriile sale - necesare - întru lămurire şi aflarea lui "acasă", după care nu îi mai pasă de hainele exterioare ale tradiţiei (sau minus tradiţiei), ci de - cum se spune cu un termen modern - managementul propriei lucrări în viaţa aceasta care e, desigur, doar una. ;) P.S. În Hristos (Dumnezeul-Om) lucrurile parcă nu se mai pun atât de abrupt, iar supărarea pe modernităţi nu mai e defel o prioritate. Prioritar devine să cauţi la propria ogradă. Ce uşor ar fi să poţi trage lina şi să împarţi lucrurile în 'good guys' şi 'bad guys', în 'tradiţie' şi 'modernitate'. Linia ce desparte binele de rău, avea dreptate Soljeniţân, e in inima fiecăruia. E o taină, până la urmă...

    RăspundețiȘtergere
  4. L-as cita aici pe Patapievici, care, cu toate derapajele de care da din cand in cand dovada, are un simt destul de dezvoltat (macar cultural) al traditiei. Si el condamna superficialitatea devenita dominanta azi, pe "omul recent". Si ajunge la concluzia fireasca, din punctul meu de vedere: "fiti moderni, dar nihil sine Deo".

    RăspundețiȘtergere
  5. Paul, subscriu cu totul în privinţa "derapajelor" lui HRP, însă sunt de acord cu semnalul de alarmă tras de el în OMUL RECENT. Asta încercam să-i spun şi amicului Ovidiu, căruia i-am povestit (lui şi soţiei lui, Diana) de cele 4 minute (sau secunde?) cât am stat noi de poveşti la Copac, la început de iulie (pentru că refuz să cred că au fost, totuşi, 4 ore!): suntem moderni şi trebuie să ne asumăm acest lucru. Cum ne aşezăm în modernitate, în ce fel ajungem să descoperim şi să trăim (nu doar să afirmăm, steril, teoretic) Tradiţia restauratoare pe care o invocăm ş.a.m.d. e altceva. Abia de aici începe discuţia. Când vii în Tm trebuie să vă întâlniţi, să ne întâlnim. Avem şi noi câţiva Copaci faini. :)

    RăspundețiȘtergere