Să avem niţică ... habotnicie

Habotnicie. Cuvânt discreditat - pe bună dreptate - de atâţia şi atâţia zeloşi de-a lungul veacurilor. Nimic mai străin de zelotism şi tipicărie în personajul (pentru că a fost un personaj!) Nicolae Steinhardt – înainte şi după intrarea sa în monahism. Au contraire, am putea spune, căci găsim, în scrierile sale, un duh luminos şi transfigurat de bucuria „veşnic proaspetei apropieri a lui Hristos” care i-a adeverit ce se spune în Faptele Apostolilor, că „mai fericit este a da decât a lua” (Dăruind, vei dobândi se numeşte, de altfel, unul din volumele sale). De aceea, nu mică este mirarea cititorului care descoperă anecdota din Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia.

Nicolae Steinhardt

În primăvara anului 1969, Steinhardt e internat în spital, ca urmare a unui accident de circulaţie. A stat câteva luni în ghips până la piept, iar după ce îşi soate ghipsul are probleme cu mersul: teama obsesivă provocată de câteva încercări nereuşite, dar şi de scepticismul doctorilor care îl avertizează că e posibil, de-acum, să nu mai poată umba fără cârje, îl împiedică să poată folosi cârjele. Este vizitat des de însuşi vecinul său de strană de la schitul Dărvari, „fratele Costică Hr.” – „un om de statură potrivită, cu barba mare, călugărească, istalator de meserie”, „un credincios aprig” la care îi displac însă multe lucruri, între care şi intransigenţa lui talmudică: „cine mănâncă vreodată carne ori bea vin ori merge la spectacole nu se poate mântui”; „liturghia trebuie ascultată în genunchi, toată”; „cine nu poartă barbă ori nu vine duminică după-amiaza la slujba de la Antim înseamnă că nu e creştin adevărat”; „lasă-te de prieteni, de citit cărţi lumeşti”; „dacă eşti ortodox, ce cauţi la biserică la Sf. Anton?” (care este o biserică romano-catolică) ş.a.m.d. Pe lângă aceste străşnicii „în stil de prooroc de nu de cobe”,  acest om „greu de răbdat” are – scrie Steinhardt – „un suflet de aur, o credinţă vie, instinctul dăruirii în cel mai înalt grad şi multe surprinzătoare trăsături naive şi încântătoare”. Când convalescentul Steinhardt îi povesteşte despre starea sufletească jalnică în care se afla, „fratele Costică” devine „mai plin de mânie decât Natan certându-l pe David” şi nu pregetă să-i atragă atenţia că deznădejdea şi frica sunt de la diavol, că e musai să se trezească. Îi arată crucea bisericii din mijlocul curţii, pe care-o poate zări uşor, şi-l povăţuieşte să n-o scape din ochi („cum poate deznădăjdui cineva care se uită la cruce?”), după care „pleacă tunând şi fulgerând”. Auzindu-i mustrările, Steinhardt îi analizează vorbele şi gesturile şi face „asemuiri intelectualiste” în loc să-i fie recunoscător. A doua zi însă – minune! – Steinhardt izbuteşte să facă nişte paşi mărunţi şi prinde curaj. Câteva zile mai târziu, reuşeşte să umble prin tot locul. Şi, mult mai devreme decât credeau medicii, înlocuieşte cârjele cu două bastoane, apoi cu un baston. Spre uimirea medicilor, surorilor şi bolnavilor.