marți, 12 noiembrie 2013

Dumnezeul copleşitor

Paul Slayer Grigoriu despre ANDREI RUBLIOV şi DUPĂ DEALURI:

Andrei Rubliov
După dealuri
"Desi am un program cat se poate de incarcat si de agitat, ieri mi-am facut timp, m-am luptat cu oboseala si am vazut "Andrei Rubliov". Exista un lucru care mi s-a intamplat doar la doua filme: la acesta si la "Dupa dealuri". Au fost momente pe care nu am putut sa le urmaresc stand jos, pur si simplu m-am ridicat in picioare in fatza ecranului. Motivul este acelasi pentru amandoua- am simtit cat de coplesitoare poate fi prezenta lui Dumnezeu. Desigur, nu am simtit chiar direct prezenta lui Dumnezeu, sunt lucruri de o anumita inaltime duhovniceasca ce nu mi s-a dat. Dar am avut o intuitie a ei. In "Dupa dealuri" mi s-a intamplat la scena exorcismului, cand parca am trait pe viu lupta cu cel rau, atat de expresiv redata incat m-am simtit ca si cum as fi fost de fatza la slujba.  Iar la "Andrei Rubliov" a fost scena finala. Este scena unei biruinte, dar a unei biruinte atat de dureroase si de coplesitoare, incat bucuria aceasta depaseste orice concept de
bucurie pe care l-am putea inchipui in afara trairii in Hristos. Tin minte ca, in memoriile sale, parintele Teofil Paraian povestea ca in tinerete - poate chiar adolescenta, nu-mi amintesc bine contextul - avea de facut zilnic un drum lung pe jos si ca spunea Rugaciunea Inimii si avea niste bucurii asa de mari incat abia putea sa le indure. Si apoi exista descrierile Parintilor purtatori de Dumnezeu, dintre care ma gandesc acum, de pilda, la Sfantul Siluan. Acestia spun ca atunci cand simte prezenta lui Dumnezeu, bucuria omului este atat de mare, incat daca Domnul nu s-ar retrage un pic, daca aceasta stare ar dura mai mult, omul ar muri cu siguranta. Cam asta e ce (imi) transmite scena finala din filmul lui Tarkovski. Repet, nu am simtit eu acea prezenta, dar cu palida mea oglinda murdara, cu vaga mea intuitie artistica, filmul a reusit sa-mi sugereze ceva. E o victorie atat de mareata, o transfigurare atat de totala a tristetii, a durerii, a infrangerii sau a preocuparilor de zi cu zi, transformate in bucurie divina (sau, mai degraba, divino-umana), incat primul impuls e sa te intorci si sa o iei la fuga. Si e pur si simplu dincolo de orice descriere si de orice categorii. De aceea spun teologii apofatici, incepand cu Sfantul Dionisie Areopagitul ca Dumnezeu NU e nici bun, nici drept, nici frumos, nici minunat, nici milostiv etc. Nu pentru ca ar fi contrariul acestora, ci pentru ca bunatatea si iubirea lui Dumnezeu sunt cu totul ALTCEVA decat ce intelegem noi prin aceste concepte."


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu