Cu sufletul într-un potir de argint - Cobzality

De la o vreme sunt, recunosc, ademenit de literatura lui Cinghiz Aitmatov – cel mai de seamă scriitor kirghiz şi unul din prozatorii de frunte ai veacului trecut. Scrierile sale au ca temă centrală recursul la memorie (individuală şi colectivă), la cercetarea şi păstrarea identităţii culturale în condiţiile diverselor forme organizate de spălare a creierilor. „Cântecele din bătrîni – spune un personaj din O zi mai lungă decât veacul (capodopera sa) – nu ştiu cum, parcă-ţi merg drept la inimă, robindu-ţi gîndurile”.

Drept la inimă, robindu-mi gândurile şi emoţiile, mi-a mers şi concertul extraordinar susţinut de formaţia „Cobzality” pe scena Filarmonicii „Banatul” din Timişoara. Teme şi motive dintr-o sumedenie de îndrăgite cântece din bătrâni sunt prelucrate de cei cinci membri ai trupei (Robert Magheţi, Florin Romaşcu, Sebastian Burneci, Bianca Purcărea, Cristi Moroianu) cu sunete de percuţie, trompetă, caval, harpă, nai şi synthesizer. Câţiva invitaţi speciali (Dorin Cuibaru – clarinet, instrumente tradiţionale de suflat; Horea Crişovan – guitars; Adriana Haiduc, Geanina Buzgar, Cornel Igna – tulnic), împreună cu Orchestra de Cameră a Filarmonicii (dirijor şi orchestrator: Simona Strungaru), au ţesut o plajă sonoră de tip fusion: world-music, electro, etno-jazz. Combinaţiile lor de tip jazz-pop-simfonic mi-au amintit de melosul irlandez topit în armonii simfonice de Mícheál Ó Súilleabháin, de sound-ul Pink Floyd, dar şi de proiectele muzicale de la noi, marca Stepan Project (Sensul vieţii, Undeva în Europa, Lumina).

Pe Robert Magheţi (ex-„Sistem”, împreună cu Florin Romaşcu) îl ştiu de acum aproape două decenii, când l-am urmărit pe scena Liceului de Muzică din Timişoara, alături de alţi colegi de-ai săi muzicieni. Din recitalul lor de percuţie de atunci nu a lipsit electrizanta piesă a lui Nicolae Brânduş, Ritmodia. Aveam o jumătate de normă de profesor de engleză (primul meu an în învăţământ, ca dascăl) chiar la clasa lui Robert. Organizam, în acei ani, o cinematecă în urbe şi ţin minte că l-am invitat, alături de alţi colegi de-ai săi muzicieni (în devenire), să vadă – într-o sală arhiplină – The Doors, filmul lui Oliver Stone. I-am urmărit apoi evoluţia în „Sistem”. Dar şi mai mult mă bucură, acum, căutările sale întru descoperirea sinelui prin descoperirea credinţei şi a recunoştinţei faţă de ceva ce sufletul şi nu mintea (în orice caz, nu mintea fără memorie) poate explica (iar mintea îmbisericită nu mai simte nevoia să le explice).

Căutările lui Robert, aveam să descopăr, nu sunt singulare. În scurtele sale comentarii ce prefaţau unele piese, colegul său Florin Romaşcu vorbea despre nevoia omului de a afla un echilibru (sau dreapta socotinţă) în toate, de a lega muzica de viaţă, cele văzute de cele nevăzute (dar nu mai puţin reale). De a înţelege, până la urmă, că exacerbarea ego-ului celui care – artist sau nu – se crede autosuficient, striveşte orice legătură cu sursa originară a talentului, a darului pe care l-ai primit spre a-l înmulţi.

Cântările celor de la „Cobzality” mi-au amintit de versurile lui Ioan Alexandru: „îl văd pe cântăreţ în zori de zi / cum îşi aprinde lampa de la stele / într-un potir de argint sufletul său / e dus în slăvi şi ţine loc de ele”. Una din piese, Duminică dimineaţă, poartă semnele datinii vechi de 2000 de ani de a merge, în a opta zi a săptămânii, la biserică. „Doar asta nu s-a schimbat în aceste vremuri schimbătoare” – a mai spus Florin Romaşcu. Focul încins de colindurile (dar şi baladele, doinele şi cântecele populare, lăutăreşti) prelucrate cu sensibilitatea şi rafinamentul artistului de la începutul mileniului trei, pare că e rupt din bucuria, răsfrântă asupra „puterilor din jur”, ce preschimbă fiarele în popoare.