"Cei ctitori jupuiţi de vii..."

Întâmplător sau nu, în preajma zilei naţionale a României din anul 2013, am răsfoit un volum de interviuri luate de Eugenia Vodă (Scurte intâlniri). M-am oprit la mărturia regizorului român care a făcut filme în fosta URSS, mai exact în RSS Moldovenească: Emil Loteanu. Unul din ele, Şatra (cu o interpretare actoricească şi o muzică pitorească), a ajuns şi în România, unde – la mijlocul anilor 70 – a devenit hit. Loteanu afirma atunci (prin 1990, când a dat interviul) ceva ce ţine, cred, de cel mai elementar bun simţ: „Orice suprasolicitare a ideii de naţionalitate duce la suprasaturare, se întoarce împotriva ideii însăşi...Camus spunea: îmi iubesc prea mult patria pentru a fi naţionalist...Absolut! Patria este o categorie intimă şi nu trebuie bătută darabana la un nivel elementar, tentant şi ieftin. (...) Importante nu sunt vorbele, important e ca seva care curge în arborele tău genealogic să fie seva poporului tău. Acest sentiment se formează în familie, într-o tradiţie de respect pentru ai tăi, pentru cei din jur. (...) S-au pierdut lucruri simple şi mari, ăsta e adevărul.”

Şatra (un film de Emil Loteanu)

Loteanu vorbea despre „suprasolicitare”, iar Nicolae Steinhardt, tot prin anii 70, le atrăgea atenţia poeţilor Ioan Alexandru şi Adrian Păunescu să evite instituţionalizarea sentimentelor patriotice. Între timp, şi unul şi celălalt din cei vizaţi, avea să se instituţionalizeze, în felul său. Tot pe atunci, în magazinele de discuri din România avea să apară – ca o cometă, pentru că a fost repede retras de pe piaţă – LP-ul Basorelief. În prag de sărbători – de Sfântul Andrei, de 1 Decembrie, de Sfântul Nicolae, de Praznicul Naşterii Domnului – mă gândesc mereu la acest „poem pop” (după cum scrie pe coperta vinilului). Înălţător şi tulburător, pe versuri de Ioan Alexandru şi pe muzica lui Adrian Enescu, Basorelief este pe cât de insolit, pe atât de necunoscut. Înainte să se „instituţionalizeze”, Ioan Alexandru făurea astfel de imagini poetice:

îl văd pe cântăreţ în zori de zi cum îşi aprinde lampa de la stele

într-un potir de argint sufletul său e dus în slăvi şi ţine loc de ele
crinii răsar în răsărit din nou, e pregătit pământul de primire

întâii vestitori albaştri au sosit cu aripi mari pe ţară în oştire
poiana ţine-n braţe pe talgere de fum ştergarele luminii într-o dungă

pământul este o cădelniţă-n amurg când oile se limpezesc în strungă

veşnică amintire celor ce au iubit neprihăniţi senini până la moarte

căci din adâncurile bunului pământ iubirea-nvârte lumea mai departe

ne-am îmbrăcat curat de sărbători, gura ni-e numai imne şi slăvire

pace în cer şi pace între oameni în tot şi toate pace, slavă ţie
în focu-ncins din bucuria ta s-au luminat puterile din jur

şi-n loc de fiare s-au făcut popoare

din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri

acum e linişte peste păduri de-acum e graiul lui, al meu

când povestim e graiul de departe şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi

în slava lor de foc de după moarte

captele lor în univers, bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi

de mii de ani se străduie să iasă

pe sângele lor tainic se trudesc să-mpingă-n cer corabia din casă

acum e linişte peste păduri, un râu subţire picură din munţi

cu zvon de clopoţei şi oseminte

acolo sus e neamul meu plecat cu turmele pe plaiurile sfinte

de bună seamă că s-ar cuveni să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume

cei ctitori jupuiţi de vii, ostaşi martiri cu feţe cuvioase

oriunde intră plugul în pământ dai de un scut şi-o patrie de oase

când fiecare suflet pe pământ va fi cuprins de sfânta datorie

că patria începe-n trupul său şi creşte-n ceilalţi în armonie

Nunta de piatră (segmentul Fefeleaga - regia Mircea Veroiu, imaginea Iosif Demian)

Ca de obicei, după 1990, decembrie e luna marilor crăpelniţe, cu suprasolicitări de „Lerui-ler”, cu revizitarea „epopeii naţionale” şi a popularelor comedii sau filme de aventuri autohtone. Totuşi, ceea ce aduce bucurie sufletului însetat de armonie (cu sine, cu ceilalţi) sunt tocmai acele „categorii intime” ale identităţii de neam ce ţin de taină – cărţi, muzici, reprezentări plastice, spectacole de teatru sau film etc. – şi nu „bat darabana la un nivel elementar, tentant şi ieftin”. Mă gândesc – iar – la Ţiganiada, la Craii lui Mateiu, la Pseudokinegetikos, la Eminescu şi Blaga, la Caragiale şi Noica, la Sebastian şi Nicolae Steinhardt. La filme: Viaţa nu iartă, Moara cu noroc şi Moromeţii, Pădurea spânzuraţilor Meandre, Reconstituirea şi Nunta de piatră, 100 lei şi Cursa, Proba de microfon, Croaziera şi La capătul liniei, Secvenţe, Concurs şi O lacrimă de fată, La Dreptate în lanţuri şi Pas în doi sau Faleze de nisip. La A fost sau nu a fost şi Lăzărescu. La După dealuri de Cristian Mungiu, acest poem cinematografic de autor în care fiecare vede ceea ce caută şi ceea ce vrea să vadă.

După dealuri (un film de Cristian Mungiu, imaginea Oleg Mutu)

Sunt apoi „ostaşii martiri cu feţe cuvioase” care au murit „răniţi din dragoste de viaţă” – martirii închisorilor comuniste. În chip nevăzut, ne sunt alături – acum şi mereu. Unul din ei, de care – mărturisesc cu ruşine – n-am auzit până deunăzi, este şi George Manu, rectorul din Zarca Aiudului. Pe coperta DVD-ului (primit în dar de la dl. Nicolae Mărgineanu, autorul documentarului cu acelaşi titlu) se poate citi: „George Manu, un strălucit fizician, este condamnat în 1948 de instanţele comuniste la muncă silnică pe viaţă  şi întemniţat la Aiud. Aici va deveni un izvor nesecat de cunoştinţe pentru ceilalţi deţinuţi, pe care îi ajută să supravieţuiască sumbrului univers concentraţionar prin refugiul în lumea cunoaşterii...Moare în temniţă şi trupul îi este aruncat la groapa comună din Râpa Robilor, dar figura lui luminoasă rămâne vie în memoria tuturor celor care îl numeau, cu dragoste şi respect, „profesorul”. A fost un eminent savant, un mare iubitor de oameni şi de ţară, un admirabil caracter...”

Probabil că, în toată babilonia asta orchestrată în amănunt de arhitecţii acestei brave new world în care trăim, salvarea o aflăm în Frumuseşe. Şi în Ruşine. În ruşinea că am uitat, ori nici nu ne-am învrednicit să aflăm, de existenţa atâtor „ctitori jupuiţi de vii” din care acum, „oriunde intră plugul în pământ”, a rămas doar „o patrie de oase”...

Icoana Sf. Andrei, ocrotitorul României