Iluminare

Filmele şi cinematograful în general au ajuns, pentru mine, un lux. Nu mă refer la preţurile de la Cinema City (cu tot cu chips, juice, pop corn etc.), ci la ocaziile rarisime în care un film „de autor” intră în programul alcătuit de gospodarii, cinici şi ultrapragmatici, ai sălilor cu pricina. Aşa cum m-am întrebat, la sfârşitul lui octombrie 2012, ce caută la cinema un film ca După dealuri, mă întreb  acum, după ce tocmai am văzut, Poziţia copilului (care a primit doar o reprezentaţie pe zi), ce legătură este între acest film şi celelalte (aproape invariabil made in USA, producţii ale anului în curs) din programul ultimilor cinci-zece ani. Acelaşi răspuns: Cu extrem de puţine excepţii, niciuna.

***

Am aşteptat filmul lui Călin Netzer, m-am bucurat pentru premiul de la Berlin („Ursul de Aur” 2013), m-am bucurat să-l văd într-o sală plină. Dar, ghinion: în timpul proiecţiei m-a prost dispus o migrenă cumplită, drept care sunt hotărât să-l revăd cât de curând. Hotărât lucru: Poziţia copilului este un moment de sărbătoare pentru filmul românesc şi poate sta alături de reuşitele lui Iliu, Marcus, Ciulei, Săucan, Pintilie, Piţa, Veroiu, Tatos, Daneliuc, Demian, Mărgineanu, Tănase şi, mai recent, Mungiu, Puiu, Porumboiu sau Anca Damian (Crulic).

***

În câteva rânduri, am avut în ultima vreme neinspiraţia de a mă întinde mult prea mult la discuţii pe marginea filmului lui Mungiu (După dealuri) cu câţiva cunoscuţi sau necunoscuţi. Timp pierdut. Nici nu ştiu (competiţia e destul de strânsă) care din cele două „tabere” e mai simpatică, mai plăcută, mai puţin iritantă: cei cu mintea secularizată, care văd în acest film doar „înapoierea” şi „aberaţiile unor practici religioase medievale” sau cei cu mintea îmbisericită, dar victime ale ispitelor de-a dreapta, care – partizani ai tabu-urilor – pretind că ştiu cel mai bine cum trebuie să (nu) se mişte şi ce trebuie să (nu) spună personajul unui preot ortodox dintr-un film ş.a.m.d.

***

Praznicul Înfricoşătoarei Judecăţi din acest an mi-a revelat, încă o dată, esenţe despre care – atunci când încă nu mă port cu prezenţă de spirit faţă de cârcotaşii de-a dreapta sau de-a stânga – uit. Astfel, ceea ce contează, îmi spun, este redobândirea seninătăţii pierdute, a sentimentului de frăţietate, iar nu o mică gâlceavă cu unul sau cu altul. În fond, neînţelegerile sunt – şi nu de ieri, de azi – mai ales o problemă de limbaj. Lumea modernă a pustiit rostirea de sens. Cuvintele aleargă, descărnate, de la o gură la alta, de la o ureche la alta. Iar atunci când spui „Taină” sau „Dumnezeu” sau „Biserică” eşti automat privit cu circumspecţie de cei care n-au „gustat” şi n-au „văzut”. De cei care îşi închipuie că ştiu destul (şi chiar mai mult decât şi-ar fi dorit) despre – spun ei – „instituţiile-cluburi” şi funcţionarii lor, despre aranjamente şi matrapazlâcuri. Pe undeva îi înţeleg. Sunt astenizaţi de pioşenia agresivă a celorlalţi, de spiritul fariseic, de grobianismul manifestărilor – exterioare, zgomotoase, groteşti – de evlavie ale unor VIP-uri. E o anumită doză de adevăr în ceea ce spun, în „revolta” lor. Dar uită (sau n-au aflat încă) esenţialul: la urmă nu se numără nici „revolta”, nici „reforma”. Cât despre aceasta, ea începe – printr-o „logică răsturnată” – cu sinele propriu:

când fiecare suflet pe pământ

va fi cuprins de sfânta datorie

că patria începe-n trupul său

şi creşte-n ceilalţi în armonie

(Ioan Alexandru)

Icoana Înfricoşătoarei Judecăţi