Sincer, bleg de bun

Galaxia iubirii - pictură de Sabin Bălașa

L-am ascultat pe Nicolae Manolescu, critic literar și Președinte al Uniunii Scriitorilor din România, adresându-se cititorilor revistei Convorbiri Literare, în Aula „Mihai Eminescu” a UAIC, Iași. Pe peretele ca un widescreen de cinema se afla o frescă în forme și culori specifice brandului Sabin Bălașa: o tânără femeie dezgolită și niște corpuri cerești printre care plutește. Lucrarea, aveam să aflu, se numește „Galaxia iubirii”. Prilejul acestei întâlniri: sărbătorirea a 150 de ani de la apariția primului număr al sus-pomenitei reviste. 

Consacrându-și cuvântarea lui Titu Maiorescu, distinsul critic (aproape) octogenar spunea, la un moment dat, că inamicul lui Maiorescu este, acum, internetul și toată babilonia sa, inclusiv zapping-ul continuu la televizor. Mai precis (pentru că Nicolae Manolescu a recunoscut că folosește și el tehnologiile moderne de scriere/citire, însă vede în internet un mijloc de comunicare - deosebit de sofisticat, de perfecționat - iar nu un scop în sine) felul idiotizant în care este el folosit. Consecința: agonia spiritului critic. Nu doar la tineri, firește. Ori miza Convorbirilor literare - cele de la începuturi, dar și seria de după 1995, reluată de actualul director Cassian Maria Spiridon - tocmai aceasta este: de a trezi și întreține spiritul critic, de a forma conștiințe. Se petrece acum, mai spunea Președintele USR, o reîntoarcere la pașoptiștii cei mult prea îngăduitori (după exigențele junimiștilor) cu non-valoarea. Dar nu la marea literatură pașoptistă (Bolintineanu, de pildă), ci la textele cu totul nesemnificative. Dacă dispare literatura, dispare - inevitabil - și limba. Treziți-vă! - au fost ultimele sale cuvinte, înainte de a preda cuvântul redactorilor de la Convorbiri Literare Antonio Patraș, Marius Chelaru și Mircea Platon. Ceva mai târziu, Nicolae Manolescu s-a referit la starea precară a învățământului, atrăgând atenția, o dată mai mult, că s-a deteriorat profund profesionalismul dascălilor. Nu doar de limba și literatura română. Nu doar elevii (și chiar studenții) nu mai citesc, dar nu citesc nici profesorii, ce resimt tot mai palid o chemare pentru activitatea lor la catedră. Despre ce spirit critic să vorbim atunci? Deși ai citit (poate că de zeci de ori) Moromeții (de exemplu), n-ai cum să te prezinți în fața clasei fără să revizuiești fișele făcute în alți ani, fără să te familiarizezi din nou - în detaliu - cu tematica, cu personajele, cu detaliile de atmosferă ale cărții etc. În aceeași zi, dar seara, în sala „Vasile Pogor” a Primăriei Municipiului Iași, cu ocazia decernării Premiilor anuale ale Revistei Convorbiri Literare, Nicolae Manolescu a dorit să precizeze că rămâne credincios ideii de a promova spiritul critic, fiind totodată sceptic față de „ideea națională”. Într-adevăr, este infinit mai anevoios să deprinzi și să folosești, neobosit, spiritul critic, atunci când te raportezi la o carte sau la orice alt produs cultural. Este mult mai greu să-ți găsești criteriile (fără de care primești totul de-a valma), să înțelegi contextul operei, să deslușești forma și fondul operei, decât să afișezi - ca-n Caragiale, ca-n viață - semnele unui triumfalism naționalist care, asemenea unui steag, nu poate ține loc de valoare, de caracter. (Asta nu înseamnă, firește, că valoarea și caracterul sunt incompatibile cu sensibilitățile față de „caracterul național”. Și nu înseamnă că venerabilul critic - care, așa cum a declarat, a publicat peste patruzeci de volume critice despre literatura română - ar fi anti-român.) Și încă ceva, a mai precizat criticul venit de la București pentru jubileul revistei ieșene: e mai bine să nu citești deloc, decât să citești din plictiseală, dintr-un moft, pentru a te afla în treabă. Pentru că atunci citești prost, fără nicio noimă, fără niciun fel de rațiune. Nu trebuie și nu poți să le cunoști pe toate. Dar atunci când vorbești, să aibă sens ce spui, să vrei să înțelegi, să cauți să eviți clișeele de gândire. Cei mai mulți însă tocmai asta fac: vorbesc ca să se afle-n treabă, nicidecum ca să înțeleagă. 

Pledoaria domnului Manolescu pentru întreținerea și cultivarea spiritului critic m-a pus pe gânduri. Mi-a amintit, involuntar, de Camil Petrescu și de a sa concluzie amară: „Câtă luciditate, atâta dramă”. Fără spirit critic, deci cumva mai apropiat de „toleranța” pașoptiștilor, poți socializa mai ușor, în această lume interesată mai mult de palavre decât de convorbiri. Small talk-ul ți-e mai la-ndemână. Te faci că-ți pasă, chiar dacă - mereu mintea-ți zboară în cu totul alte părți și - asemenea Scriitorului din Călăuza - din tot universul nu te interesează decât un singur lucru: propria ta persoană. De aceea îți și vine lesne să spui celorlalți ceea ce știi că le face plăcere. Te bagi ușor sub pielea lor. Te joci cu vorbele. Epatezi. În ceea ce mă privește, este exact ceea ce nu știu (și nici nu vreau să învăț) să fac. Viața îmi pare mult prea scurtă ca să merite efortul. Și atunci se declanșează blocajul de comunicare. Uneori, în momentele când combinațiile chimice din creier sunt favorabile avânturilor optimiste, cred că ceea ce - după mintea mea - pare „nemântuibil” poate fi - undeva, cândva - mântuit. Adică „exorcizat”, transfigurat, vindecat de amărăciunea singurătății - starea care, atunci când e acut resimțită, ne împinge în pragul celei mai cumplite disperări. Poate chiar și prin bomba atomică a vorbei mele de bine, atunci când îmi țin mintea în iad (inclusiv în iadul gândurilor mele), dar fără să deznădăjduiesc. Cam la așa ceva mă gândeam și acum treizeci de ani, când am citit pentru întâia oară versurile lui Lucian Avramescu:

sincer, bleg de bun

gata să mă cheltui ca o damigeană

din care beau toți fără să le pese

că alcoolul ei 

se poate termina într-o zi,

bucuros să-mi număr cuiele din palmă

așa cum alții își numără sutele

aiurit, sincer, 

gata să-mi dau cămașa de pe mine

unuia mult mai bine îmbrăcat

și care oricum

nu suferă de frigul întâmplării

pun umărul întotdeauna

la osia căruței intrate în șanț

nu pentru că iubesc circulația fluentă

ci pentru că am convingerea neroadă că 

sângele aproapelui meu 

este combustibilul cel mai prețios

al acestei lumi