Simțul realității

Am auzit la Radio România o istorioară despre un preot care fusese vizitat de un om în vârstă – un negustor nebotezat, certat cu Biserica. Avea ceva pe inimă și, în amurgul vieții, a dorit să stea de vorbă cu un preot. Acesta, cu multă amabilitate, i-a oferit un scaun. Mai avea niște treburi și l-a poftit să se așeze până când avea să le isprăvească și să-l asculte. După ceva vreme rămaseră doar ei. Negustorul îi spuse preotului că nu înțelege defel cum trebuie să primească, în mintea sa, Învierea Domnului. Preotul îi oferi o serie de argumente biblice până când, la un moment dat, negustorul îl întrerupe și-i spune: Vreau să mă botez! Surprins, preotul îl întreabă dacă l-a convins argumentarea lui. Nicidecum – spune negustorul. Ceea ce m-a convins a fost gestul tău, simplu și firesc, de a-mi oferi un scaun ca să nu obosesc așteptându-te... Povestea auzită la radio mi-a amintit de Serghei Bulgakov, care spusese că Ortodoxia nu l-a convins, ci l-a sedus. Așa cum, pe evreul Nicolae Steinhardt îl vor fi sedus clopotele bisericii din Pantelimonul copilăriei sale, cum îl va fi sedus blândețea purtării atâtor cuvioși în închisorile unde – la nici 48 de ani împliniți – a primit botezul ortodox. 

Erland Josephson în Sacrificiul

L-am auzit, în Duminica Învierii din acest an, pe Părintele Valerian Dragoș Pâslaru vorbind într-o emisiune TV despre moștenirea uitată a omenirii: bucuria luminii adusă de Cel Care cu moartea, pe moarte a călcat. Și m-am gândit la inscripția de pe lăcașul unde, fără nicio segregare în „pentru morți” și „pentru vii”, se aprind lumânări depomenire, la mănăstirea Cebza: „Erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; ca fii ai luminii umblați!”. Conștiința acestui gând – că iadul nu mai există – e de ajuns ca să  înțelegem că nimeni nu ne poate face niciun rău decât și numai cu voia noastră. De aceea numai și numai de noi ar trebui să ne fie frică. De „omul din om”. Putem ajunge la măsura aceasta – dacă nu ne risipim în palavre, dacă nu ne împrăștiem gândurile, dacă înțelegem că războiul – nevăzut – nu ne lasă timp să ne ducem „la vatră” aici, pe pământ, ci doar acolo sus, pe plaiurile sfinte. Dacă, mai ales, putem să ne socotim curați cu inima și să spunem – asemenea mujicilor din Rubliov, în catedrala asediată de tătari: „Cu noi este Dumnezeu!”. Noi însă luăm partea lui Alexander din Sacrificiul, personajul tarkovskian cuprins de o „frică bolnăvicioasă, animalică”. Într-adevăr, atunci când iubirea s-a împuținat, ceea ce râmâne este nu atât moartea, cât frica de moarte. Lumea în care trăim, se lamentează același Alexander în sus-pomenitul film, este o „civilizație construită pe forță, putere, frică, dependență”. Există un antidot la risipirea noastră: metanoia, pocăința, despătimirea. Lucrul cel mai complicat, spune Părintele Valerian, din câte există. Dacă ni-l asumăm, ne vom putea elibera de frica noastră – de real, nu de ireal. Blamăm moartea și o considerăm „irațională”, însă noi nu cu „irealitatea” ei suntem în gâlceavă, ci – la fel ca personajul chirurgului din Faleze de nisip – cu realul. „Ți-ai pierdut simțul realității!” – îl dojenește Ștefan, amicul său fotograf. Miza antidotului tocmai aceasta e: redescoperirea și trăirea ... realului. Adică venirea în fire.