Constantin Noica şi "ochiul interior" al cinematografului

Prima oară am auzit de Constantin Noica la ora de filozofie (marxistă, dialectică şi istorică). Era prin 1987. Dascălul ne-a spus atunci că, pentru Noica, filozofia caută lumea în om, iar ştiinţa omul în lume. Când s-a referit, oarecum tangenţial, şi la rostul şi locul cinematografului în procesul devenirii întru fiinţă a omului, Constantin Noica – aveam să aflu peste câţiva ani, citind Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Jurnalul de idei şi Cuvânt împreună pentru rostirea românească – a căutat să desluşească filmul ca expresie (conotativ, revelatoriu), pe care l-a deosebit de fimul ilustrativ şi „cu subiect” (denotativ, plasticizant).

Constantin Noica - foto: Dinu Lazăr

Filmul – arată filozoful de la Păltiniş – este de-a dreptul „împieliţat”, căci „în membrana peliculei încap poveştile noastre toate”, atunci când ea povesteşte „nu despre ceea ce a fost şi este, ci despre tot ceea ce ar putea să fie”. Astfel, cinematografia este o „non-fiinţă”, o „non-artă”, pentru că abuzează de cuvânt, culoare şi volum, fără să dea nimic „prin sine”, ci doar prin imaginea literaturii, picturii, muzicii. Observaţia lui Noica este pe deplin justificată în cazul multor filme excesiv de teatrale, de livreşti, de picturale. Cu două dintre ele s-a întâlnit pe la mijlocul anilor 60 pe marele ecran. Tocmai ieşise dintr-o închisoare mică (temniţa, unde fusese deţinut politic), pentru a trăi într-o închisoare mare cât toată ţara. Pe atunci, repertoriul cinematografelor din România a început să prindă culoare, după aproape două decenii de „realism socialist”. Şi Umbrelele din Cherburg, şi Zorba Grecul (despre care Noica a scris în Jurnal de idei) sunt filme tonice, exuberante, „de public”, în care „subiectul” este expus printr-un „prea mult care sărăceşte lucrurile”: căldura învăluitoare a sufletului „în toată ingenuitatea lui” din muzicalul duios şi extrem de riguros – ca plastică – regizat de Jaques Demi, sau „narcoza dansului” din Zorba, al cărui personaj titular ştie doar „să se desprindă încântător de toate”, pierzând din vedere că „sunt lucruri mai mari care-l cuprind”.

                        Umbrelele din Cherbourg 

Zorba Grecul

Din fericire însă, istoria cinematografiei înregistrează – nu puţine – încercări şi împliniri ale unor artişti ce au căutat şi uneori chiar au izbutit să inventeze un limbaj nou, specific cinematografului. Multe din filmele lui Griffith, Eisenstein, Dovjenko, Murnau, Lang, Chaplin, Keaton, Welles, Pollack, Allen, Kubrick, De Sica, Visconti, Pasolini, Fellini, Antonioni, Ray, Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Paradjanov, Tarkovski, Koncealovski, Mihalkov, Abuladze, Bunuel, Bergman, Bresson, Wajda, Zanussi, Forman, Menzel, Alea, Godard, Kusturica, Fosse, Stone, Wenders, Aronofsky, von Trier şi încă alţii (iar de la noi: Victor Iliu, Manole Marcus, Iulian Mihu, Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Andrei Blaier, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Nicolae Mărgineanu, iar mai recent Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Anca Damian ş.a.) nu numai că nu au desfiinţat „ochiul interior” al cinematografului pe care l-au practicat, dar l-au şi cultivat, fiecare după măsura talentului şi chemării sale. În filmele lor cele mai reprezentative nu întâlnim imagini ce vor să „fixeze” imaginaţia spectatorului, ci o atmosferă audio-vizuală, semne poetice proprii acestui mediu de comunicare, ce „eliberează” imaginaţia privitorului. De exemplu, Redând de două-trei ori, închipuri diferite, aceeaşi scenă. Ca în Intoleranţă; Cetăţeanul Kane; Patimile Ioanei d’Arc; Rashomon; Povestirile lunii palide după ploaie; Persona; Fragii sălbatici; Amintiri despre subdezvoltare; Blowup; Viaţa nu iartă; Meandre; Reconstituirea; 100 lei; Ciocârlii pe sârmă; Iluminare; Cabaret; Solaris, Oglinda, Călăuza, Căinţa, Nostalgia, All That Jazz; Concurs; Secvenţe; Occident; Aleargă, Lola, aleargă; Recviem pentru un vis; Dansând cu noaptea etc.

 

Citizen Kane 

Meandre

Amintiri despre subdezvoltare 

All That Jazz

Fără să fie preocupat de cinema în mod organizat, consecvent, consideraţiile despre cinematografie ale lui Constantin Noica – puţine la număr, însă pline de sens – invită la reconsiderarea acestui mediu în adesea predomină distracţia de bâlci (cu mijloace rudimentare sau sofisticate), divertismentul facil şi prezentarea mult prea simplistă a unor întâmplări. Gândurile sale despre arta filmului îl atenţionează pe posibilul spectator că este dator (faţă de sine, în primul rând) să nu piardă din vedere simţul critic, să îndrăznească a-l cultiva ori de câte ori este chemat să „străvadă”, împreună cu regizorul-autor, o poveste. 

Sf. Constantin & Elena

Sfinţii Constantin & Elena - icoană bizantină

H.R. Patapievici despre După dealuri

În emailul adresat de dl. H.R.Patapievici lui Cristian Mungiu (şi publicat în broşura din pachetul premium cu cele 2 DVD-uri, ce include filmul După dealuri, un making of în mai multe părţi, secvenţe omise din varianta finală, un master class susţinut în Franţa, un interviu pentru Digi TV, câteva cărţi poştale cu cadre din film, două trailere), aflăm că incomodul opus inspirat din întâmplările de la Tanacu şi din romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu-Bran surprinde „absenţa lui Dumnezeu din lumea în care rânduiala Lui e observată cu sfinţenie”. Că „această lume” compusă, re-creată (cum altfel?) de Mungiu este „nemântuibilă” pentru că „totul, în ea, se îneacă de insignificanţă”. Mă gândesc, involuntar, că nemântuibil nu este decât şi numai însuşi Necuratul. Implicaţia d-lui H.R.P. fiind aceea că „specificul naţional” („sinistru, mediocru, neisprăvit şi nemântuit”) pe care – „în chip memorabil” – îl redă filmul lui Cristian Mungiu este sortit pieirii, dacă nu cumva a şi pierit deja. Asta să fi fost oare intenţia lui Mungiu, să zugrăvească o lume iremediabil împieliţată? Am mari rezerve că aşa stau lucrurile. Într-un fel, comentariul semnat de dl. H.R.P. (doct, sofisticat expus) mi se pare – şi la propriu, şi la figurat – reversul medaliei faţă de părerile zvârlite la furie (agramate, rudimentar expuse) de tot felul de ortodocsişti şi naţionalişti anonimi, publicate în aceeaşi broşură pe faţa opusă a paginii ce redă emailul d-lui H.R.P. Prin vehemenţa cu care identifică portretul unei „lumi nemântuibile” şi „concertul magnific şi sinistru al incompetenţei tuturor”, acestea din urmă (în care se spune că realizatorii filmului sunt „lichele anticreştine”, că După dealuri e „antiromânesc” ş.a.m.d.) îmi par a fi cealaltă faţă a aceleiaşi monede...

Implozie

"părțile feroce din mine sunt oarbe ca noaptea și nimicitoare ca un vulcan. 

eu nu sunt un om al smereniei. 

nu se vede, pentru că știu să scriu cuvinte frumoase. 

dar dacă tac, nu e din smerenie. 

tac pentru că îmi înghit răutățile ca niște pumnale.

dacă zâmbesc, nu e din dragoste. 

zâmbesc pentru că mi s-au dezumflat ochii de la ultimul plâns de rușine.

dacă mângâi un copil, nu e din blândețe. 

mângâi, pentru că palma s-a relaxat din pumnul care mai devreme a lovit în perete. 

pentru că eu sunt un urs în cușcă, nu un bun creștin. 

eu lovesc, nu primesc. 

și dacă mă duc în Biserică, nu e pentru că sunt virtuoasă. 

mă duc, pentru că altfel nu pot să iert și să mă iert." - Eva Pirosca (a facebook friend)

foto: tablou de Dan Voinea

Greieruşa

Într-o zi am găsit o ciornă pe care, cu puţin înainte de a se stinge, mama (†1 mai 2011) a copiat cu scris de mână acest poem de Lucian Blaga:

Greu e totul, timpul, pasul.
Grea-i purcederea, popasul.
Grele-s pulberea şi duhul,
greu pe umeri chiar văzduhul.
Greul cel mai greu, mai mare
fi-va capătul de cale.
Să mă-mpace cu sfârşitul
cântă-n vatră greieruşa:
Mai uşoară ca viaţa
e cenuşa, e cenuşa.